● Victor Felea ● Leonard Gavriliu● Constantin Trandafir ● Florenţa Albu
Astă seară s-a produs în Cehoslovacia evenimentul inevitabil: "Iakes şi ai săi" şi-au dat demisia, în urma a opt zile de manifestări festive la Praga.
La noi, în schimb, delirul dogmatic îşi sărbătoreşte o nouă victorie, încredinţat că îşi va menţine în continuare poziţia privilegiată.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955-martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 737
Aşadar, ceea ce era fatal să se producă, s-a produs din nou: tragerea unei concluzii absolut eronate de N.C., pe marginea "cuvintelor" rostite de delegaţii la Congres, "cuvinte" redactate de una şi aceeaşi echipă de ziarişti activişti de partid din domeniul propagandei, sub regia lui Emil Bobu şi Silviu Curticeanu (după câte am auzit). Paranteza se referă la "regie", căci din echipă am făcut şi eu parte, nu-i ceva "din auzite". Deci, în cuvântarea la deschiderea lucrărilor Congresului al XIV-lea, se spune:
"Cred că veţi fi de acord cu mine să subliniem că în Congres au vorbit academicieni, dar au vorbit şi muncitori, şi ţărani şi, să vă spun drept, nu vreau să supăr pe nimeni, dar am remarcat un înalt nivel de pregătire şi de înţelegere la cooperatorii noştri, la muncitorii noştrii, care nu numai că ştiu să producă, dar au şi un nivel politic şi ideologic ridicat, au înalte cunoştinţe tehnice, ştiinţifice şi culturale, demonstrând apropierea nivelului de dezvoltare între categoriile sociale din patria noastră şi drumul ferm spre crearea unui popor muncitor unit, înarmat cu cele mai noi cunoştinţe ale ştiinţei şi tehnicii în toate domeniile de activitate. Acesta este poate, cel mai mare succes şi rezultat al construcţiei socialismului în România - omul nou!". Că se înşală asupra diferenţei de nivel a cuvântărilor, mai treacă-meargă, dar el trage concluzii, după un "eşantion" de câteva sute de vorbitori, asupra "nivelului" unui întreg popor - ceea ce este o gravă eroare a "genialului".
Leonard Gavriliu, Jurnalul anului revoluţionar 1989, Paşcani, Editura Moldopress, 2004, p. 89
Burniţează. Primele semne de ninsoare. Mi-a fost rău, dar nu scap de "Securitate", la şcoală. Aşa scrie în programul afişat. Ce trebuie făcut? Nimic. Nimeni nu ştie nimic şi nici nu întreabă. Mi-e rău şi stau în pat. Dacă aş putea dormi, mi-ar trece... Nici nu pot citi. Ascult ştiri, cu ochii închişi. S-a terminat Grandioasa mascaradă (n-am alt cuvânt). Mami face rost de zece ouă pentru Diana. Avem hamsii. Margaret Thatcher convorbeşte cu George Bush, Mazovecky e la Moscova, Eugen Ionescu a împlinit 80 de ani, ia cuvântul la televiziunea franceză şi vituperează împotriva "tiranului". Doina Cornea fu eliberată din poprire. Havel şi Dubcek iau cuvântul în marea piaţă din Praga. Demonstraţie gigantică şi...la ora 19:00 toată şandramaua se prăbuşeşte...
Constantin Trandafir, 1989. Vedere din provincie. Jurnal, Bucureşti, Editura Vestala, 2009, p. 224
Cred că ar trebui să plec, să dispar pentru zece zile măcar, din Bucureşti. Aseară, după ora zece, s-a sunat la uşa mea insistent, repetat. Ca de obicei, eram în bucătărie, ascultam la radio diverse posturi, printre bruiaje. Am oprit imediat. Şi iar am auzit soneria - şi nu numai la mine. M-am gândit că mă caută cineva cunoscut - ştiu eu, o urgenţă, o veste rea... Am întrebat cine sună. Exasperată! Mi s-a răspuns că este sectoristul, să deschid. - La ora asta nu aveţi voie să-mi cereţi asta - decât dacă aveţi ordin de percheziţie... Auzeam de dincolo două voci, vorbind încet. Apoi, din nou, una poruncitoare, să deschid, trebuie să stăm de vorbă! Am refuzat - am spus că am soră jurist şi cunosc legea: nu au dreptul să intre în casele oamenilor decât până în ora 7 seara; la asemenea oră, numai cu ordin special! Pe urmă abia, am auzit şi soneria la vecini. A doua zi mi-a spus vecina oficială că trebuia să deschid: era sectoristul, cu un cetăţean binevoitor de pe stradă care se oferise să-l ajute: urmăreau un răufăcător care intrase în blocul nostru şi cum liftul celălalt era oprit la etajul opt... "Şi de ce, din toate apartamentele etajului, s-au oprit să sune numai la mine, m-au somat doar pe mine să deschid?
Sunt neliniştită, mai ales că în ultima vreme, la redacţie, am vorbit tot mai fără reţineri: visul ultim cu Ceauşescu, convingerea că mâine-poimâine o să scoatem chiar discursul şefului din număr... Şi apoi, discuţiile mele tot mai colţoase, cu acest personaj oficial, din vecini... Mă gândesc să plec la Sinaia, după corectura revistei.
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, Bucureşti, Cartea Românească, 1994, p. 429
Citește pe Antena3.ro