Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Tia Şerbănescu ● Gabriela Melinescu ● C. Trandafir
Dar nu ştiu să mai scriu, nu mai am chef, nu mai am pic de plăcere... Unde e voluptatea cu care altădată înşiram fraze, febrilă şi ascunsă în câte un colţ? Mă gândesc la asta ca la tinereţe, ca la o idilă de demult, când te miri că o fiinţă atât de anostă a putut să-ţi smulgă vreun sentiment, şi te apucă jena. O, Doamne, suntem locuiţi de o sumedenie de străini care abia aşteaptă să ne fure!
Dar eu niciodată n-am putut să descriu amănunţit ceva real. Abia după ce mă depărtam de real începea voluptatea insistentă a amănuntelor. Acum, greoaie, cu stiloul în mână ca şi cum aş ţine o seringă, abia îmi amintesc să ţin şirul drept pe o foaie şi multe litere îmi ies anapoda.
"Eşti stătută", râdea Gabi când, la stăruinţele ei ("Ai un best-seller la dispoziţie!"), i-am descris imposibilitatea de a scrie...
O fi. Numai că, spre deosebire de alţi "stătuţi" care se reped din cauza asta cu poftă la orice pradă, mie îmi vine, dimpotrivă, să-mi prelungesc castitatea, nu mă îndur să-mi întrerup această abstinenţă prin care abia dobândisem o condiţie nouă şi - recunosc - comodă: lipsa obligaţiei, lipsa grijii scrisului. Oho, după douăzezi de ani, iată, s-au scurs aproape patru luni fără nici un fel de scris, afară de iscăliturile de pe şpalţi la noul meu serviciu! Cum citesc, pentru a-mi îndeplini norma, cel puţin treizeci de şpalţi pe zi, şi fiecare din ei trebuie semnat, am ajuns să trag la iscălituri zilnic mai ceva ca un director. Ar trebui să-mi fac o parafă, şi chiar am una, dar mi-e că fetele m-ar considera nu ştiu cum văzându-mă cu ştampila după mine.
Dar poate că există în biografia noastră perioade în care ceea ce am neglijat îşi ia revanşa, anihilându-ne un timp obişnuinţele. Acum, mie, de exemplu, viaţa mi-a anihilat scrisul, dar şi cititul, adică exact "instrumentele" prin care o filtrasem până acum. Culmea e că această anihilare (toată pasărea pe limba ei piere) a pornit tot de la scris...
Şi acum stau şi încasez tot ceea ce viaţa găseşte de cuviinţă să-mi plesnească peste faţă. Anihilată, epuizată, abia iau o carte în mână că-i şi dau drumul, negăsindu-i rostul în noua mea situaţie. Mi se pare că, dacă scriu, dacă citesc acum, e o impostură. Mi-a trebuit întotdeauna o legitimare oficială a faptelor mele, chiar a sentimentelor mele. Cum să iubeşti dacă nu eşti căsătorit cu persoana respectivă? Cum să scrii dacă n-ai meseria respectivă? Faptul că eram ziaristă însemna în mintea mea scrupuloasă o acoperire şi pentru restul mâzgălelilor. Se chema că am dreptul...
Acum însă m-a părăsit curajul - mi se pare clar că pentru a scrie îţi trebuie în primul rând curaj intelectual, ca şi pentru a citi - şi înşir aceste rânduri dezolate cu un puternic sentiment fraudulos. "Nici n-am trăit/ spre-a nu jigni pe nimeni", scria cândva Blandiana, într-un vers care mi-a plăcut teribil... Viaţa noastră, o continuă jignire reciprocă, sau paralelă, de ce oare?
Tia Şerbănescu, Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989, Bucureşti, Compania, 2002, p. 236-237
Ciudată "terapie" e cititul! Datorită lui Svevo m-am mai liniştit cu fumatul, fără să renunţ totuşi, dar scriu şi fără învăluirile obişnuite în fum. Hainele mele miros oricum a tutun de prima calitate, iar în zilele când mă duc la Press Center a ceva duhnitor, un amestec de ţigări ieftine fumate de colegii mei veniţi din toate colţurile lumii, aici, la Stockholm.
Neliniştea mea a survenit şi din faptul că am fost anunţaţi că se vor schimba ţevile instalaţiilor din casa noastră şi oameni necunoscuţi ne vor deranja şi aceasta înseamnă pentru mine adio concentrării speciale la masa mea de scris. Voi încerca să scriu la Press Center (punând degetele în urechi!) sau la masa mea de la Pickwick Club, unde am scris până acum numai note şi articole scurte.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 271
La şcoală îl găsesc pe părintele protopop Costică şi-mi promite
că-mi dă un telefon în problema matrimonială (?). După o hoinăreală cu amicii (nea Vasile, Costică Radu, Sandrino), cu vârstele lor cuprinse între 23 şi 55 de ani, reuşesc să fac o baie acasă şi să citesc toată după-amiaza versuri de Florin Mugur ("Spectacol amânat"), descopăr cam târziu un poet cu specifică putere de creaţie, de temeiul desolemnizării vieţii, percepută ca spectacol carnavalesc... Ample demonstraţii la Chişinău pentru impunerea limbii româneşti (cu alfabet latin) ca limbă oficială. Letonia (unde am fost!), Lituania şi Estonia vor autonomie deplină. Lech Walesa vorbeşte de un moratoriu pentru sistarea grevelor, care ar putea prejudicia eforturile de a se alcătui un guvern de către "Solidaritatea". Linişte în Liban. Partea a doua a memorialului lui Dumitru Mazilu. E prea trist. (...)
C. Trandafir, Jurnal în curs de apariţie
Citește pe Antena3.ro
