Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Monica Lovinescu ● Mircea Zaciu ● Alexandru Tatos ● Titel Constantinescu
În sfârşit, o nouă asociaţie a luat naştere la Paris, "Patrimoines culturels en danger", în al cărei prim manifest citim:
"În faţa genocidului cultural din România, ne vom consacra prima acţiune acestei ţări latine, francofone şi francofile, situate (sic!) la 2.000 de kilometri de fruntariile noastre".
După ce promite că va publica o broşură asupra distrugerilor (atât din Bucureşti, cât şi din sate), Asociaţia "Patrimonii culturale în primejdie" prevede următoarele iniţiative, în cadrul a ceea ce numeşte "Action Roumanie-Europe":
"Vom cere posturilor de radio ce emit în Europa de Est să difuzeze dorinţa noastră ca, în seara de 21 iunie, cât mai mulţi locuitori din aceste ţări să aprindă o lumânare de solidaritate cu România. Sperăm că numeroşi vor fi aceia care se vor alătura acestei acţiuni simbolice.
Pe de altă parte, cu prilejul sărbătorii muzicii, patronată de Ministerul Culturii din Franţa, câte un cântec, câte un gând, câte un cuvânt vor fi dedicate României. Astfel se va demonstra poporului român că el nu este izolat sau uitat şi că, de fapt, Comunitatea Europeană consideră acest patrimoniu cultural şi arhitectural, atât de primejduit, ca fiind al său".
Să nu-şi facă funcţionarii cu persecuţia nici o iluzie: orice nouă măsură de represiune îşi va afla ecoul imediat în Occident.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 181
Vizită la Uca Agârbiceanu. Îmi face bine atmosfera acestei case, unde am trăit clipe frumoase cu bătrânul ei părinte. Am mereu impresia că el îmi stă în continuare în preajmă, vrea să mă ajute, mă "asistă". Bunătatea lui nemărginită. Vorbit cu Dere la telefon, după multe ezitări. N-a vorbit, nu s-a putut, să înţeleg situaţia etc. Aud că M. ar fi rămas totuşi în aparatul de propagandă, şef-adjunct de secţie, deci subalternul fostei sale funcţii. Dere îmi zice să mai aştept, să mai sun, să mai vadă el ce poate face.
Dacă află ceva, i-am zis, îl rog s-o pună pe secretara lui să mă sune. Întâlnit întâmplător pe Primus, tot mai gras, mai surd, mai jegos. Alte dăţi, părea că mă ocoleşte. Acum însă foarte zâmbăreţ mă acostează: a fost la Paris, a vorbit mult despre mine cu Marie-France, fiica lui Ionesco. Dar când a fost el în Franţa, îl întreb, căci nu ştiusem să fi fost plecat. Îmi răspunde cu cel mai firesc aer: În 1986... daaaa.... atunci a discutat el mult cu Marie-France, deşi în condiţii "dificile", căci e sigur că au fost tot timpul urmăriţi... Ce-au vorbit de mine, nu-mi spune. Promite să mă caute o dată, să stăm mai pe-ndelete de vorbă... I-au trebuit, oricum, trei ani ca să-mi spună povestea asta cu Parisul! - Refuzat să merg la festivitatea întâlnirii de zece ani a promoţiei '78 ("ars amatoria": Groşan, Ţeposu şi ceilalţi, care-mi erau totuşi dragi). Nu suport lume, discuţii inepte, simulare a interesului şi bucuriei de a ne revedea etc. etc., tot tacâmul. Cu atât mai puţin "compasiunea" ce mi se arată tot mai des şi tot mai fără jenă. - Cis la masă, în trecere spre Oradea. Întâmplarea lui cu convoiul la "club". Discuţie, acolo, à bâtons rompus, încât nici acum n-a înţeles ce voiau de la el. Cred în continuare că e o tactică aceasta: intimidare, profilaxie, avertisment. Dacă nu eşti cuminte, discuţia se poate duce pe cu totul alt ton, se schimbă foaia.
B., foarte bine, seară-noapte. Lungă confesiune - deşi inutilă - îmi face bine, ca un "divan" freudian. Psihoterapie. - Vizită la Uca, pe care o găsesc acum schimbată, bolnavă, deşi se străduieşte să fie veselă şi să mă primească drăguţ. Şi ea, predispusă la confesiuni. Suferim cu toţii de aceeaşi nevroză. - Vis foarte rău cu C., pe care nu îndrăznesc să-l interpretez, căci îi cunosc semnificaţia malefică.
Mircea Zaciu, Jurnal. IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 443-444
Ieri am terminat, în sfârşit, plombele de mixaj la "Secretul armei... secrete!". Dacă fac o socoteală de când am început acest film - 15 februarie 1987 - se fac doi ani, trei luni şi jumătate de când lucrez la el. Este, din păcate, un record: dar jumătate din acest timp filmul a stat în sertare.
Sper că acum va ieşi, în sfârşit, în lume. Să dea Dumnezeu!
Alexandru Tatos, Pagini de jurnal. Ediţie alcătuită de Liana Molnar-Tatos, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p. 534
Azi, după masă, spectacol la teatrul "Bulandra", "Câinele grădinarului" de Lope de Vega. Vorba vine că autorul e L. de V. Autorul e Florian Pittiş. O nebunie de-a lui, cântată, jucată, strigată, ţipată, dansată, niciodată şoptită şi totuşi antrenantă, agreabilă, tinerească, sala plină, plină, plină, mai mult tineret, care-l adoră pe "Moţu" Pittiş, un talmeş-balmeş de costume, gesturi, ritmuri, replici şi "bancuri la zi", pe un fond muzical de rock, vals, canţonetă, nici nu mă forţez să înţeleg vreun cuvânt. La ce bun?! M-am relaxat, am râs cu poftă, au un chef nebun de jucat actorii ăştia, iar Pittiş, o fi, n-o fi nebun de legat, dar ştie să-şi antreneze colegii şi pe public să-l facă să mai uite că a ajuns unde-a ajuns. Interpreţii sunt: Pittiş, Ileana Predescu, amuzându-se copios într-un travesti de conte, Emilia Popescu, spirt, nu alta, Adriana Mocca, Oana Pellea nostimă, hazoasă, Marcel Iureş, Răzvan Ionescu, Gruia Mihai Sandu, un excelent comic, proaspăt angajat al teatrului, Constantin Drăgănescu şi Doru Ana. Muzica: Sorin Chifiriuc. Scenografia: Doina Râpeanu, fata unor prieteni de-ai noştri, tot râmniceni şi ei! Da! Da! Un spectacol vesel, plin de vervă al unui nou autor: Lope Florian de Vega Pittiş!.
Titel Constantinescu, Frica şi... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 322
