x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

29 octombrie 1989

0
29 Oct 2009 - 00:00

● Titel Constantinescu ● Stelian Tănase ● Gabriela Melinescu



Zile de toamnă splendide. Teii din geamul meu se răresc tot mai mult de frunze. E atâta galben peste tot! Poţi muri de-atâta galben! Azi şi ieri a trebuit să fiu la Râmnic, la centenarul liceului meu. Dar în ultima clipă m-am răzgândit. Să serbez un centenar de liceu, care pe vremea mea se chema "Regele Ferdinand", în acest context politic penibil, când tot ce faci, tot ce spui trebuie să oglindească "dragostea" (!) ta faţă de Congresul al XIV-lea, cel din noiembrie, şi să-ţi termini fiecare "cuvânt" cu ade­zi­unea ta la realegerea lui Ceau-Cac preşedinte, e de-a dreptul ridicol şi grotesc! Mă bucur că toţi cei plecaţi acolo au avut parte de vreme frumoasă! Abia nu-l mai văd pe politrucul C. dându-şi aere de trubadur şi holbându-şi ochii mari pe un obraz buhăit de trai bun şi chiolhanuri!

M-am mulţumit să-i trimit lui Şerban (directorul liceului) o scri­soa­re de scuze şi "jene": "Stimate domnule Şerban, îmi pare rău că din mo­tive independente de voinţa mea nu mai pot răspunde, cum ho­tă­râ­sem, amabilei dumneavoastră invita­ţii la sărbătorirea centenarului liceului. Rămân în mine, totuşi, permanent, dragostea şi amintirile legate de şcoala, profesorii şi plaiurile Râm­ni­cului. Fiecare drum al meu pe străzile şi prin grădinile oraşului..." etc. etc.

Au apărut termeni noi în vocabularul nostru şi aşa pestriţ şi înzorzonat cu ţigănisme. Azi, în parcul din cartier, o doamnă spunea alteia, pe o ban­că, la marginea lacului secat, despre o cunoştinţă: "Ne-am întâlnit la raţie!". Acest "raţie", încetăţenit o dată cu "arondarea": "Unde eşti arondat?", întrebi. Şi ţi se răspunde: "La alimentara din colţ! (Domnul C., în disperare de mişcări de lume, ca să se creadă că avem ce mânca, a raţionalizat, să aibă toată lumea, ouăle, carnea, me­ze­lurile, brânza.

Câte 200 de grame de persoană de fiecare, unele pe săp­tă­mână, altele pe lună). Cozile sunt mai mari, lumea şi mai năucită. Căci nu toate acestea le găseşti la acelaşi ma­ga­zin şi nu totdeauna le ai la dispoziţie. Trebuie să pândeşti când, unde le aduce sau nici nu le mai aduce. Dezastru! Suntem bolnavi. Aleargă bieţii oameni de la o uşă la alta, după "raţie"! Iar când eşti "arondat" la un anumit magazin e şi mai rău, s-ar putea, din motive de lene administrativă, magazinul respectiv să nu fie aprovizionat cinstit de depozitul unde şi el, la rândul lui, a fost... arondat! Iar "el" vorbeşte întruna. A intrat frica în el şi e mai agresiv ca oricând. Azi urlă la Brăila. Azi e "ziua recoltei"!... Oricum, acest "Ne-am întâlnit la raţie", apărut de vreo lună, s-a încetăţenit, e al nostru, nu se pare normal să-l spunem, ca şi cum aşa a fost de când lumea.
Titel Constantinescu, Frica şi ... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 332-333



Imaginea dezolantă a străzii. Am ieşit cu domnul Szasz Janos, venit la mine cu o casetă, împreună spre piaţă. Trotuarele, ocupate cu cozi. Lumea aşteaptă ore întregi să poată achiziţiona 220 g salam să ducă acasă. De două săptămâni n-am voie să cumpăr decât de la un singur magazin alimentar. Ajungi la tejghea, te legitimezi cu buletinul, după ce te găseşti într-un registru unde ţi s-a atribuit un număr de ordine. Apoi plăteşti la casă şi vânzătoarea te taie de pe listă cu pixul. În toată ţara, în tot oraşul. Celelalte îmi sunt interzise. Încazarmarea asta se numeşte "arondare", un cuvânt nou. Bucureştiul nu are arondismente. Vânzătorul a devenit noul om al ordinii, ca miliţianul. Suntem în plin Orwell, nu în ficţiune, în concret. Ţi se distribuie, contra cost, raţia (alt cuvânt nou, dezgropat de fapt din război şi ocupaţia rusească), adică 200 g salam sau 1/2 pachet unt sau 1/2 pui sau 10 ouă. La toate astea ai dreptul pe lună. Ca în Orwell, această coborâre în sărăcie coincide cu promisiuni fantasmagorice din discursul oficial. Nu s-a spus că avem cel mai rapid ritm de dezvoltare, că mâncăm cel mai mult şi cel mai bine din lume.

În piaţă, numai flori. Cineva face haz că o să ajungem să mâncăm flori. Altfel, priveliştea ar fi minunată. Mii de crizanteme pe toate tarabele. Altceva nimic. Crizantemele sunt păzite însă de mulţi miliţieni în patrule, care poartă banderole pe mânecă: "Miliţia pieţei". Pentru că nu e marfă de păzit, ce păzesc? Ei păzesc oamenii. Care vin, se uită şi pleacă. Fără să zică nimic, să facă atmosferă, să provoace, să-şi arate exasperarea şi nemulţumirea. De asta se plimbă printre tarabe, înarmaţi, miliţienii. Când va fi marfă, vor dispărea ca prin farmec. Inutili şi costisitori pentru finanţele statului.

Ultimele desfăşurări oficiale îmi periclitează încă o dată manuscrisul. "Corpuri de iluminat", depus la editură din 1987. Mereu apare, aşa, o plenară, un discurs, o mică re­voluţie culturală, un scandal, o interdicţie. O "ceva" care face cărţile mele nepublicabile. De opt ani ascult episoade ale acestei istorii nesfârşite. Faţete ale aceleiaşi minciuni. Senzaţia mea tot mai copleşitoare că putrezesc de viu. Că sunt restrâns la o existenţă vegetativă. Pentru câtă vreme? Când vor da buzna să-mi confişte manuscrisele? Când îmi vor interzice să deschid gura, să-mi aştern gândurile pe hârtie? Cât mai durează progresia răului? Ea pare astăzi de neoprit, încă are resurse infinite. Aşa să fie? (...)
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p.p. 160-162



Comunitatea religioasă a Bisericii Adolf Fredrik a invitat văduvele şi văduvii pentru terapie. Pentru că şi eu aparţin comunităţii lor prin impozitele plătite, m-am dus cu gândul să mă plâng că nu găsesc un loc pentru a îngropa cenuşa soţului meu. Era lume multă, mai ales femei care au început să povestească plângând despre împrejurările morţii soţilor lor. Cel mai mult m-a impresionat Noemi, o bătrână frumoasă, de 90 de ani, care fu­sese împreună cu soţul ei încă din copilărie. Acum câteva luni el a alunecat şi şi-a rupt piciorul, şi moartea s-a strecurat prin fisura oaselor, luându-l cu ea. Noemi nu accepta faptul că nu murise împreună cu iubitul ei de o viaţă.

Povestea mea a fost scurtă - ceream un metru de pământ ca să îngrop o urnă. Am simţit lacrimile din spatele cuvintelor mele, da' m-am ţinut tare. Nimeni nu mă poate ajuta, pentru că birocraţia e foarte complicată în Suedia. S-a hotărât să ne întâlnim după zece zile, dar eu mi-am luat adio de la toţi în gând, ştiind că nu voi mai reveni niciodată în acel loc.
Acasă, gândind la tot ce spuseseră cei îndoliaţi, mi-am amintit de literatură, în acelaşi fel cum literatura îmi aminteşte mereu de viaţă.

Am răsfoit din nou cartea cu povestirile lui Dylan Thomas, scrise între 1931 şi 1953 (Early Prose Whrittings), acolo există o povestire,  "Râsul calului" - scrisă într-o formă suprarealistă, venind parcă din atmosfera trăită printre îndoliaţii de la Adolf Friedrik. Într-o localitate fictivă, ciuma seceră vieţile şi un cavaler al cărui cap nu are piele călătoreşte pe un cal alb, al cărui râs se aude până în cimitir. Oamenii trăiesc un fel de triumf momentan al vieţii, fără lamentaţii, pentru că totul aparţine unui circuit etern al vieţii şi morţii. Mi-a plăcut "muzica morţii" deasupra gropii comune unde se pot îngropa trupuri, dar nu iubirea bărbaţilor, care călătoreşte mai departe în corpurile femeilor împreună cu sămânţa lor.

Aşa spuneau şi văduvele întâlnite la Adolf Friedrik: iubirea soţilor a rămas în noi ca o sămânţă care nu piere niciodată.
Când am citit Portrait of the Artist as a Young Dog, scrisă în 1940, îmi plăcuse în primul rând prezenţa naturii ca un sacrament, faptul, sugerat numai, că omul nu e numai o oglindă a lumii şi a cosmosului, ci că el însuşi e lume şi cosmos.

La fel ca în legendele cu titlul "The Mabinogion", din care poetul s-a inspirat, şi ca în Ezechiel şi Ovidiu, oamenii sunt mereu în mjlocul naturii, încorporaţi în chipul vi­zibil al forţei creatoare. Acolo s-a desfăşurat copilăria poetului, acolo şi-a descoperit urmele vocaţiei de mai târziu. În Piersicile, de exemplu, doi băieţi se jucau de-a indienii, simţind în corpurile lor şi în afară, pe crengile arborilor, o putere care le dădea putinţa de a zbura. Dylan Thomas scrie: "În acel joc am trăit pentru prima oară în viaţa mea punctul absolut al aventurii corpului şi numelui meu. Ne întindeam mâinile ca nişte aripi".

În 1978 apăruse în colecţia editurii noastre "Cocoş pe munte", o antologie din poemele lui Dylan Thomas, 39 de poeme, în traducerea lui Jan Berg, având pe copertă un desen foarte inspirat, făcut de mine. Comentându-se viaţa poetului şi creaţia sa, mulţi au făcut analogia cu viaţa şi poemele lui Nichita (Stănescu).

Mai târziu am citit cartea soţiei lui Dylan Thomas, Caitlin Thomas, soţie care i-a născut poetului trei copii şi după moartea lui a vrut să-şi ia viaţa, salvându-se prin alcoolism şi spitalizare la clinica de boli nervoase. Caitlin nu mai putea să accepte un alt fel de viaţă după viaţa cu boemul, egocentricul, amoralul şi genialul ei soţ. Infernul trăit ca viaţă pendula între iubire şi ură, bătăi şi tandreţe şi foarte multă dependenţă şi vid. Poetul şi-a silit familia să trăiască simultan în paradis şi în infern, să integreze microcosmosul în macrocosm, folosind predispoziţiile naturii sale şi creând chiar o limbă pentru aceste relaţii de nesesizat.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 281-282
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de