Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● C. Trandafir ● Gabriela Melinescu
Ne pregătim de plecare. În primul moment, nu-s câtuşi de puţin dispus de aventură, mai ales că-s "umplutură" (rimă intenţionată!). Ajungem la Ploieşti. Numai Vio e acasă, va pleca şi ea la Bucureşti, ora 16:00. Rămâne casa singură. Prindem loc în autobuz, dar îl ofer unei mame, că nimeni n-o bagă în seamă. O femeie - o ţărancă pare - se miră: "N-am mai văzut aşa ceva!". La Ploieşti, în gară, aşteptăm mult, mult, dar timpul trece "ireversibil". Vin copii însoţiţi de părinţi, Dida cu Ana Maria şi Ana Popa, conducătoarea de lot. La 15:30 plecăm cu trenul de Bicaz, mai precis la Piatra Neamţ. Ni s-a rezervat vagon, dar noi suntem 115 pe 80 de locuri (...) Plouă, plouă, plouă... Ne aşteaptă două autocare. În unul, unde suntem noi, e comandantul, în celălalt, directorul taberei. Străbatem prin Săvineşti, Roznov etc. şi ajungem după o oră şi un sfert, prin noapte, la Tabăra nr. 2 Tazlău. Diana s-a instalat cu maică-sa într-un pat, nu vrea să stea cu celelalte fete. Eu, ca paşa, în patul meu.
Dar nu pot să dorm de oboseală, pentru că am schimbat locul şi din cauză că în cămăruţa noastră e un sforăit scrâşnitor şi fără nici o pauză. Spre ziuă, o rog pe dumneaei să meargă în cameră cu madam Popa şi aşa reuşesc să aţipesc şi eu. Dar adolescenţii, pionieri şi utecişti, fac un zgomot infernal pe culoare: unii s-au culcat spre ziuă, alţii s-au sculat la 6:00. Şi doar am promis cândva că nu mai merg niciodată cu grupul...
C. Trandafir, Jurnal în curs de apariţie
Încă nu am găsit un loc în cimitirul suedez şi, după cum ni s-a recomandat, am acceptat incinerarea corpului, deşi i-am promis lui Lionel că nu vom face asta. Fratele lui Réne, Ralph, a venit la Stockholm şi i-am dat hainele fratelui său, frumoasele costume Pierre Cardin şi alte lucruri personale pe care le-a dorit. Fularele superbe de mătase au fost dăruite prietenilor din Stockholm. Am păstrat numai o haină în care se simte mirosul lui Réne şi în care îmi afund uneori capul, hohotind de plâns. Ralph s-a întors la Bruxelles cu amintirile fratelui său, şi locul lăsat gol de garderoba lui Réne mă îndurerează profund. E ca şi cum Réne ar fi fost încă viu prin haine, pantofi şi alte lucruri intime. Într-una în nopţile trecute l-am visat din nou: se întorsese de la editura unde lucra şi era prost dispus, reproşându-mi că i-am dat lui Yves stiloul cu care el obişnuia să scrie contracte norocoase. Spunea clar:
"N-am murit încă!". M-am trezit atât de tulburată şi am citit Swedenborg încă o dată despre starea de după moarte. Cel mort, deşi a aflat că a ieşit din ordinea lumii şi e conştient de asta, trăieşte încă prin momente de rătăcire şi în viaţa lui veche. Sunt clipe parcă ieşite din şuvoiul timpului prezent, un timp mai vechi vine în vizită cu toate obişnuinţele pe care le avea cel viu, un fel de palimpsest se creează, un fel de intersectare a unor dimensiuni de neînţeles pentru noi, cei care trăim încă la suprafaţa timpului, în prezent.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 273-274
