x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

30 noiembrie 1989

0
30 Noi 2009 - 00:00

● Titel Constantinescu ● Victor Felea ● Leonard Gavriliu ● Radu Ciobanu ● Gabriela Melinescu



Azi, în autobuzul 126, el militar şi ea ci­vilă, mutră uşor bleagă, se sorbeau di­n ochi, erau fericiţi şi nu-şi spuneau ni­mic, dar mestecau gumă. Se uitau unul la altul şi mureau de dor şi drag unul în ochii celuilalt, dar mestecau gu­mă! De-abia acum am auzit cum au trecut nişte ciobani graniţa la un­guri, cu două mii de oi după ei şi cu câi­nii. În fiecare zi aflăm câte ceva, surpri­ze peste surprize, datorită regimului Ceauşescu. De ce n-or fi înţelegând oa­menii ăştia, clanul ăsta, că ar fi cazul să se sinucidă? Sau eventual să fugă un­deva, în Asia. Pe la coreeni, că ei le-au mai rămas singurii prieteni!
Titel Constantinescu, Frica şi... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 340-341



Recitesc Jurnalul parizian al lui E. Simion (ediţie revăzută). Mai evadez astfel din perimetrul strâmt şi în­tu­ne­cat al mizeriilor. E.S. scrie concis şi la obiect şi spiritul său critic funcţionează fără greş. E un bun observator şi por­tretist. Cred că stilul său lapidar şi pregnant nu e străin de "lecţia" maestrului său, Lovinescu.
Mi se pare atât de ciudat să fiu azi, fie şi imaginar, prezent în climatul pa­ri­zian al anilor '70. Azi, când primiti­vismul dogmatic s-a accentuat până la absurd. Umblând prin oraş, am vă­zut din nou mizeria şi dezolarea. Vi­trine în­ghe­ţate, magazine goale şi aceleaşi trotuare cu zăpada bătătorită şi alu­necoasă. Nu te poţi refugia nicăieri la un ceai sau la o cafea. În cofetărie e frig şi nu găseşti decât prăjituri răzleţe ne­co­mestibile şi alte "uscături". Am cum­părat pâinea şi m-am întors acasă. Aflu că ieri Nadia Comăneci a trecut clandestin graniţa în Ungaria (împreună cu alte şase persoane). Declară că s-a hotărât să aleagă libertatea (lăsând în ţară tot ce avea: apar­tament, maşină, bani etc.), deoarece în ultimii ani nu i s-a îngăduit să plece peste hotare. Avea numeroase pro­puneri să lucreze dincolo, însă a fost "sechestrată" aici. Dacă şi o tânără ca ea (asigurată din punct de vedere material) a riscat să părăsească ilegal ţara, înseamnă că atmosfera de-aici a devenit într-adevăr insuportabilă. Albanizarea noastră e un fapt împli­nit. Nu mai avem nimic de aşteptat.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955-martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 738

Eram în metrou, în spatele a doi inşi. Unul dintre ei: "Dacă-i dau telefon lui Gilă, lasă totul şi vine să mă vadă. Tu nu ştii cine-s eu pentru dânsul? Era acu' vreo 12 ani sau mai mult, veneam de la întreprindere cu salaru-n buzunar, că-l luasem în ziua aia, era noap­te, ieşisem din schimbul 2, când dau de el pe trotuar, sub lumina unui stâlp, juca barbut cu unul, pieduse peste 4.000 de lei şi ceasul de la mână, ceas, nu jucărie!, în total pierderea era de 6.000 de lei; el mă strigă: Mitică, ai bani la tine? Am! Hai să jucăm pe-o mână. Am jucat. Cum-necum - am o baftă la zar! - până dimineaţa i-am scos pârleala, plus încă o mie de lei, care mi-au rămas mie. Aşa că, mă, de-atunci mi-e frate, a omorât şi-un om pentru mine, a făcut pârnie, eu fusesem de vină, cu cuţitul, mă!...". Am coborât la Piaţa Romană, n-am mai putut auzi ce-şi spuneau. Ce flenduri de oameni! Ce motive de prieteşug pe viaţă!
Întorcându-mă acasă, în dreptul unui derdeluş de lângă blocul G 2, un puştan se oprise cu sania (a nins azi zdravăn!) în calea ălorlalţi. Alt puştan (clasa a V-a, să zicem) îl ia la rost: "Toc­mai aici ţi-ai găsit să parchezi, mă?". Auzi acolo: "Să par­chezi"! Pe când eram ca el, nici vorbă de aşa ceva, deşi tata avea ma­şină pe mână. S-ar fi zis: "Tocmai aici ţi-ai găsit să opreşti boii, mă?!".
Leonard Gavriliu, Jurnalul anului revoluţionar 1989, Paşcani, Editura Moldopress, 2004, p. 91


Italo Calvino: "Mi se pare uneori că o epidemie de ciumă a lovit umanitatea în facultatea ce o caracterizează cel mai mult: uzul cuvântului; o ciumă a limbajului care se ma­nifestă ca o pierdere a forţei cognitive şi ca un automatism ce tinde să niveleze expresia în formule mai generale, anonime, abstracte, să dilueze semnificaţiile, să rotunjească vârfurile expresive, să stingă orice scânteie care sare din întâlnirea cuvintelor cu noi circumstanţe. Nu mă interesează aici întrebarea dacă originile acestei epidemii trebuie căutate în politică, în ideologie, în uniformitatea birocratică, în omogenizarea mijloacelor mass-media (sic!), în difuzarea şcolară a culturii medii. Mă interesează posibilităţile de sănătate. Literatura (şi poate doar lite­ratura) poate crea anticorpi care să împiedice răspân­direa ciumei limbajului". (Steaua, 10/89).
Radu Ciobanu, Ţărmul târziu, Jurnal 1985-1990, Deva, Emia, 2004, p. 179-180



Ziua tatălui meu, întu­ne­cată, totuşi cu un miez luminos în ea, ceva m-a consolat şi azi, o bucurie venind din somn - eram din nou în casa de pe Strada Amaradia, în apro­pierea Cimitirului Ca­to­lic, mă urcam pe o scară de lemn ca să văd mormântul bu­nicii noastre, Nana. Lân­gă scară a apărut tata râ­zând şi arătând cu degetul spre mormântul mamei sa­le, spunând: "Dumneaei e mai iubită pentru că şi-a ţi­nut ascunsă răutatea!". Am vrut să cobor şi să-l îm­brăţişez, dar el a surâs nu­mai, făcând un semn de adio cu mâna şi şoptind: "Mai târziu". Toată ziua m-am gândit la el, m-am dus la Biserica Adolf Fredrik din apropierea casei, am aprins o lumânare şi m-am rugat plângând încet, cu faţa în mâini, pentru odihna sufletului său.

Boni soseşte cu o faţă tristă. Zilele trecute mi-a povestit un vis vechi: era la editură cu René, căruia i s-a făcut deodată rău, era pe moarte şi el i-a presat ini­ma cu amândouă mâinile. Im­e­diat, René a murit sub ochii lui. Povestindu-mi asta, Boni s-a înroşit, de parcă ar fi ascuns şi alte se­crete de neconfesat. Acum povesteşte că e mare jale la editură: Marie, iubita lui Alain, de care acesta se despărţise, dar care locuia încă la vila fraţilor, pentru că ea îi împrumutase 100.000 de coroane sue­de­ze pentru a-l ajuta în afa­cerile eşuate, şi-a dat foc turnând benzină peste tot corpul, chiar în mometul în care Alain ieşea cu maşina lui în oraş. Marie e la spital acum, între viaţă şi moarte. Doctorii spun că nu există nici o speranţă, Marie are arsuri de gradul patru şi vrea să moară. Îmi amintesc acum de cuvintele ei, când am văzut-o ultima oară: că există ceva impur în ea şi că ar vrea să se purifice.
Exact la miezul nopţii au venit la mine Yves şi Alain plângând ca nişte copii, povestind cum Marie a ars în grădina lor şi cum ei au încercat în zadar să stingă focul de pe ea. Am stat împreună bând bere până târziu, nu exista consolare, dar faptul de a sta puţin cu ei, asta pare că le-a făcut cât de cât bine.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 287-288
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de