4 iunie 1989

● Monica Lovinescu ● Victor Felea ● Sanda Stolojan ● Titel Constantinescu

S-a încheiat miracolul din Piaţa Tienanmen. Armata a tras în studenţi şi tineri. Gerontocraţia e biruitoare. Piaţa e acum goală. Telefonând ieri direct la Ştiri, la München, am reuşit să transmit vestea cu Lang. Va trece - a trecut? - în programul politic al lui Mircea Carp.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 183


Ayatolahul Khomeyni s-a dus la sânul lui Allah. A scăpat lumea de una din marile întruchipări ale răului.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955-martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 727


Trei zile despre Drepturile Omului, la conferinţa Fondation du Futur.
În legătură cu România: crima lui Ceauşescu va rămâne în veci aceea de-a fi pângărit sentimentul naţional la români (conversaţie cu Sorin Alexandrescu) şi de-a fi descalificat România în ochii lumii, chiar dacă lumea e conştientă că este vorba de un nebun. Prezenţa lui Ceauşescu exclude posibilitatea de a întrezări viitorul, despre care ar trebui discutat. I-am spus acest lucru lui Sorin Antohi, care se arată îngrijorat de faptul că lucrurile se întorc în dauna României de când Ceauşescu e denunţat din toate părţile, în toate cercurile interna­ţionale.
Sanda Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul pari­zian. Traducere din franceză de Micaela Slăvescu. Revizuită de Sanda Stolojan, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 299


E duminică, e cald, astăzi va fi cald! Hai, Nuţi, să ne plimbăm! Şi facem o lungă "excursie", coborâm din troleibuz la prima staţie după Academia Militară şi intrăm întâi în acea clădire mare şi goală, goală, a complexului comercial din Cotroceni. Comerţul socialist e... bogat, variat, exploziv, adică nimic, imense hale, la noi tot ce se găseşte e imens, aşa-i place lui, scări largi, tarabe, magazine, goale, goale, gol imens, doar ceapă verde, îmbă­trânită, mirosind acru şi mă­nunchiuri subţiri de morcovi scoşi prea de timpuriu din pământ. Atât! Mergem prin Cotroceni, mai precis prin Elefterie, superbe vile ascunse printre flori, linişte, aer de bogăţie de altă dată, mulţi trandafiri, trandafiri, trandafiri, intrăm în impunătoarea, superba dantelărie cărămizie a bisericii Elefterie, ascultăm câteva momente de sluj­bă, se cântă "Heruvicul", mergem mai departe, "la palat, la palat, la palat!" (parcă din Macedonski e versul ăsta!), parcurile ce-l înconjoară sunt gata, sute şi sute de copaci plantaţi aici, în doi ani va fi o adevarată pădure, iar dincolo de ea, zidurile labirintului faraonului Ceau; încă e forfotă, se lucrează de zor, prostul gust, aroganţa, megalomania, de copil bătrân, decrepit, care s-a jucat "de-a casa" şi iată, "casa" e gata, aleile mari sunt pie­truite cu cărămizi roşiatice-albăs­trii, gri, de-a stânga şi de-a dreapta, acele oribile dantele de piatră-zid, unde vor locui "cetăţenii" cu dosare bune, un fel de cimitir pustiu, cruce lângă cruce şi printre ele, susurându-le "Somn uşor!", apa fântânilor arteziene. Azi sunt toate în funcţiune. Pentru ochiul nea­vizat, pentru cetăţeanul modest care s-a obişnuit doar cu "ce pică de la mila tiranului", arhitectura asta morbidă, învechităm fără suflet, li se pare venită din basm, câtă minciună, sărăcie, tăcere, foame şi frig i-a fost dat să îndure! Plecăm mai departe "să ne odihnim, să ne odih­nim" în fostul parc Carol, azi "Li­bertăţii", unde, din nefericire, întâlnim iar megalomania şi prostul-gust al celuilalt, al lui Gheor­ghiu-Dej. A fost stricat unul dintre cele mai tihnite parcuri, liniştit, poetic, mică oază de verdeaţă, pentru construirea mausoleului în care vor fi înmormântaţi stăpânii! Ceva morbid, scări, scări, scări (mulţi l-au mai înjurat de Dej, dintre cei care i-au purtat sicriul pe cele peste o sută de trepte de piatră şi marmură, până la mausoleu!) şi sus, arcadele unui obelisc, împungând cerul ca aripile unei imense păsări de pradă. Cândva, aici era un lac cu lebede, era o moschee mică, mu­zeu, pe o insulă la fel de mică, aici te refugiai să citeşti şi să stai de vorbă cu tine însuţi. Monumentul funerar de astăzi zgârie ochiul, te apasă, te sufocă, parcul nu mai e parc, e o simplă alee care duce la "catacomba cu sarcofag". Şi uite că Ceau nu vrea să fie dus acolo, lângă Dej, el îşi ridică piramidele lui. Şi parcul pare astăzi îmbătrânit, uitat, prăfuit, împietrit de timp, la un semn al zânelor rele, fără să ştii dacă-i sortit să mai învieze vreodată! Şi înaltele arcade ale mausoleului te apasă ca umbra unui hultan uriaş, dar gata să moară şi el. Stăm pe o bancă. Din fericire, aici răcoarea e mai densă, e răcoarea copacilor bătrâni, intră în plămâni, adânc, ameţindu-ne. Şi iar plecăm. De data asta acasă, acasă, acasă.
Titel Constantinescu, Frica şi... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 323-324