x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

6 iunie 1989

0
06 Iun 2009 - 00:00

● Mircea Zaciu ● Livius Ciocârlie ● Liviu Antonesei



Examen la anul IV, restanţieri. Vorbit cu Leon Baconsky despre plecare. Înaintaseră şi ei formele, dar n-au primit avizul. Nu-i puteam ascunde că eu îl obţinusem, dar îl simt indignat, frustrat, îi spune soţiei să se ducă în audienţă, să întrebe, să protesteze.
Mircea Zaciu, Jurnal. IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 449


Aflu că Nicolae nu mai poate veni. Cum mă şi aşteptam, conferinţa "s-a contramandat". Tot ce aveam să-i spun despre istorie va trebui să încerc să-i scriu, dar nu e acelaşi lucru. X., informat, el ştie cum, că ni s-a pus în vedere să nu-l primim acasă pe Nicolae, aşteaptă cu veselă curiozitate să vadă ce voi face. Se pare că Y. la fel. Asta după toate demonstraţiile, atâţia ani, de, cum se spune, admiraţie, afecţiune şi respect.
(Lucrurile sunt complicate, oamenii sunt complicaţi. Nu mai ştiu de ce, i-am spus doamnei Z. ce se întâmplase la gară şi după aceea, istoria cu Libération. Virtual o mare prostie. Prieteni nu suntem, iar ea, cu funcţiile şi ascensiunea ei, avea exact profilul omului de care e bine să te fereşti. Nu m-am ferit, poate din intuiţia că n-ar fi în stare de delaţiune, dar, mai ales, fiindcă în general, în pofida evidenţei, nu-i cred pe oameni în stare de aşa ceva. Oricum rezultatul a fost că s-a oferit imediat să-l prevină pe Nicolae, ca să nu fie surprins nepregătit. Bineînţeles, nu ne-a pârât nimănui.)
(Nu-i cred în stare pe oameni, dar ei mă cred. Unul, anonim, cu care nici măcar nu pot să ma explic, îmi scrie despre convingerea lui că aş fi predat Securităţii nişte texte, tot anonime, pe care mi le trimisese. Mi-ar fi şi lehamite să mă dezvinovăţesc.) Seara aflăm de la D. că D.R.-ul, rugat de noi prin el să intervină pentru aprobarea plecării, s-a arătat binevoitor. Îl cred. (...)
T. şi Alexandra au plecat, Alexandra pentru examene, T. pentru discuţie cu D.R.-ul, la Bucureşti. Eu, posomorât, îmi fac de lucru prin casă. Revăd conspectele la lecturile din ultimii ani. Astăzi, Rècits d'un pÈlerin russe (BaconniËre/Seuil, 1978)
Livius Ciocârlie, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 52


Membrii de partid participă periodic la o acţiune foarte curioasă pentru o organizaţie ce se pretinde înnoitoare, atee, ba chiar revoluţionară. Pe rând, unul câte unul, ei trebuie să se prezinte în faţa
BOB-ului şi să se spovedească - trebuie să spună acolo ce-au făcut, ce n-au făcut, ce-ar fi putut face, ce-au de gând să facă sau să nu facă ş.a.m.d.
E vorba de ritualul specific al spo­ve­daniei creştine, iar atitudinea lor e la fel de tipică. Cum majoritatea preoţilor toarnă, la Miliţie sau la Securitate, cei mai mulţi dintre cre­dincioşi nu spun chiar totul la spovedanie. Aşa se întâmplă şi la spoveda­niile comuniste din câte mi-am putut da seama stând de vorbă cu câţiva participanţi. Procedeul seamănă deci cu cel si­milar din ortodoxie sau catolicism. Există însă şi o altă manifestare ce pare, mai degrabă, de natură protestantă sau neo-protestantă. Dacă prima se numeşte relativ neutru "discuţie individuală", cea de-a doua poartă un nume mai pompos: "raport comunist" - şi nu se desfăşoară în relativa intimitate a BOB-ului, ci în public, în faţa întregii organizaţii comuniste, în timpul unor şedinţe de partid speciale. Am înţeles, iarăşi din discuţiile cu partici­panţii, că e un bun prilej de a te bate cu pumnii în piept, de a-ţi pune cenuşă în cap, de a-ţi lua noi angajamente etc. Să mai zică răuvoitorii că viaţa de partid e plicticoasă! Precum se vede e un bun prilej de defulare intimă sau colectivă, de turnătorie "elegantă" sau de "afirmare" în cadrul organizaţiei. Am înţeles de la oamenii care au ceva în cap că asemenea "manifestări" le provoacă greaţă, că se simt de-a dreptul penibili în timpul lor. Bun. Nu înţeleg însă cum pot fi obligaţi să participe la ele! Asta nu înţeleg.
Cum se vede, nimic mai bogat decât "viaţa de partid", chiar dacă partidul însuşi pare a nu mai exista şi în alt mod, fiind cu succes înlocuit de activitatea spornică a profesioniştilor uralelor, aplauzelor, angajamentelor revoluţionare şi adunări­lor "spontane" de mulţumire (faţă de Condu­cător şi familia sa) sau nemulţumire (faţă de imperialiştii americani, faţă de unguri, de atâţătorii la război etc.). Să fiu nevoit să particip la şedinţe de partid - ei, da, ori aş înnebuni, ori aş muri de râs, ori ar trebui să mă împuşte rapid! Şi, totuşi, atât de mulţi participă! Să fie şi un fel de masochism în toată treaba asta? Se prea poate. Noi, românii, de vreo jumătate de veac tot dăm probe de masochism!
Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Iaşi, Polirom, 1995, p. 70-71
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de