8 septembrie 1989

● Alexandru Tatos ● Stelian Tănase ● Gabriela Melinescu

În momentul când consideram povestea cu distribuţia încheiată, iată, aflu că Ion Petrache de la Arad, pe care-l distribuisem în rolul directorului general, a decedat într-un accident de maşină împreună cu soţia sa. Cumplit! Faptul m-a impresionat îngrozitor. Să-i fie ţărâna uşoară!
Alexandru Tatos, Pagini de jurnal. Ediţie alcătuită de Liana Molnar-Tatos, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p. 539



Deşi stau în casă şi am tăiat multe ocupaţii cronofage, nu reuşesc să scriu. E o tensiune în aer care mă împiedică să mă concentrez. Plus obişnuita singurătate. Nu, greşesc, izloare. Încrederea pierdută în cei câţiva prieteni şi cunoscuţi. Unul ar putea să-mi intre în casă şi să-mi plaseze microfoanele. Şi, dacă nu le găsesc nicăieri, înnebunesc. Nu reuşesc să scriu. (...)

Ieri, la dl Paleologu. Distanţa între miezul, atmosfera cartierului din Armenească şi vulgaritatea din maxi-taxi, cu femei care se ceartă gata să se bată după ce se jignesc îngrozitor. Tot mai străin în Bucureştiul atât de schimbat. E un sentiment de neaderenţă la un spaţiu care mă cuprinde. Ies pe stradă şi nu sunt acasă la mine. Nu recunosc locurile, deşi sunt tot alea de ieri. Chiar dacă un detaliu, e al tău. E ca viaţa într-un hotel sordid, într-o gară. Un dormitor cu paturi suprapuse, o cantină, o sală de aşteptare. Locurile unde te regăseşti în oraşul ştiut se micşorează şi se împuţinează. Când merg la dl Paleologu, intru oarecum în atmosfera bucu­reşteană a copilăriei mele. (...)

Buduca văzut la Capşa. Vorbim vorbe, scenarii. Personaj fa­bulos, care trăieşte în imaginaţie. Suprainteligent şi labil.
Îl judec pentru tâmpitul ăla de articol despre poetul Dragoş. Explicaţii fantaste, ca de obicei. Pe B. nu poţi să te superi. Sare de la una la alta. (...) Să strângem manuscrisele scriitorilor in­terzişi. Să facem un almanah, "Salonul refuzaţilor". Îi amintesc scandalul cu almanahul "Metropol" prin '76 sau '77 la Moscova. Rămânem la vorbe, dar nu refuză ideea. Insis­tat, ar marşa. Trebuie să rupem tăcerea, altfel ne scufundăm şi ne porcăim în proprii noştri ochi. Cădem de acord mai întâi cu o scrisoare deschisă. Cu Havel, bulgarii au strâns 101 semnături, cifră de vis la Bucureşti. Ne plimbăm pe Calea Victoriei cu ceva de conspiratori. Hotărâm să ne revedem la cârciuma de la scriitori, să mai vorbim. Ce dracu' o să iasă de aici?
Dacă revoluţia bolşevică este un fenomen rusesc şi tot ce s-a întâmplat aparţine istoriei ruseşti, ce să înţeleg despre ce se întâmplă de aproape 50 de ani aici? Nici măcar de revoluţie nu putem vorbi, ci de ocupaţie. O ieşire din istorie, o fundătură, o perioadă care nu e a noastră. Dar istoria românească este fragmentară, neorganică. La o generaţie-două o luăm iar de la început. Civilizaţia înseamnă şi şansa continuităţii. Măcar pe 100 de ani să nu ai dezastre istorice, să poţi să te dezvolţi normal. Adică legi, învăţământ...
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 125-128



Coşmar azi-noapte: mă luptam cu un păianjen, simţindu-i labele păroase şi acel miros specific amintind şobolanii, eram singură şi îmi pierdusem vocea. În vis îmi aminteam de lecţiile de judo şi am aruncat cu piciorul stâng în burta grasă a oribilei insecte, am învins şi trebuia să arunc corpul departe ca nu cumva impresia a ceea ce a fost îngrozitor să rămână.
Toată ziua dată peste cap din pricina visului de azi-noapte. Am citit într-o carte de vise că păianjenul e semn de ceartă, de viitoare procese. M-am pregătit sufleteşte pentru întâlnirile programate deja de două bănci, am exersat expresia feţei mele în oglindă, închipuindu-mă în faţa unui aparat abstract, pus bine la punct printr-un exerciţiu în­delungat. A nu-mi arăta ne­liniştea şi nici fragilitatea este esenţial în faţa autorităţilor care sunt extrem de brutale, într-un fel pervers, elegant.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 274-275