Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jocul cu F. în faţa bisericii, singurele minute de sărbătoare bucureşteană – azi, duminică şi Lăsatul secului. Şi câinelui F. îi este urât singur şi vrea să-l mângâi, să-l scarpin după urechi. Un oraş care nu mai are suflet să se bucure, să simtă mirosul ierbii, să fericească un câine-prieten.
Altădată, în sat, finii mergeau la naşi pentru iertăciune – aşa se spunea – iertăciune; şi se porneau mascaţii, cucii – lunea tot satul era al lor –, hliziţii, boiţii, cu opinca în vârful biciului, cu sacii de cenuşă; alergau oamenii şi muierile care treceau prin răspântii, îi băteau sau îi încenuşau, spre hazul privitorilor ascunşi după uluci – se zicea că bătaia cucilor vindecă de bolile de oase – dar vindecau mai ales sufletul de urâtul, de mâzga iernii; Urlaliile şi strigările satului în seara urlaliilor aprinse la porţi şi cucii, toate acestea erau carnavalul nostru la intrarea în primăvară.
Mă întreb dacă prin satele câmpiei mai iese vreun cuc vindecător, după tradiţie (auzisem, cred, anul trecut, că nu s-a mai dat voie să umble cucii).
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal. 1970-1990, Bucureşti, Cartea Românească, 1994, p. 405)
De dimineaţă, la telefoane, să vorbesc cu ai mei. Rodica îmi spusese că Cori (sic!) ar fi semnat un contract şi de la 1 aprilie va intra în slujbă. Corina îmi confirmă, destul de bucuroasă, că el a acceptat să rămână la Bonn. În schimb, Adri şi Radu nu au deocamdată nimic. Necăjit. Primit o scrisoare de la Corina, care mă amărăşte, legată de soarta cărţilor mele, pe care aş fi dorit să le ştiu la Bonn, pentru când voi ajunge şi eu, să am la îndemână biblioteca mea, la care ţin atâta.
N-am fost bine înţeles şi prefer să nu mai citesc scrisoarea, îi spun că n-am primit-o. La Telefoane, întâlnit pe Doina Cornea, care făcuse o comandă cu Parisul, să vorbească cu fiica ei. Dialogul s-a petrecut cam aşa: – Mă bucur că vă văd, doamnă Cornea. – Şi eu. Ce mai faceţi? Ce mai face familia? Am auzit că şi fiica dvs. a plecat ... – Da, sunt pe cale să-şi găsească posturi acum. – Ce frumos că dvs. aţi rămas ferm pe baricade! – Încercăm. Dar dvs.? – Eu, cum mă ştiţi, cu telefonul tăiat, nu pot chema pe nimeni, necum la Paris, nici aici, în oraş, nici pe dvs. n-aş putea să vă sun.
Nici nu pot fi sunată. Sunt păzită la poartă zi şi noapte. Când ies în oraş se anunţă imediat prin radio şi sunt urmărită peste tot. Chiar şi acum – mă avertizează –, de cum am ieşit din casă ei sunt pe urmele mele.
Eu: – Totul e să ne comportăm normal, să nu ne pierdem firea. – Da, aveţi dreptate, căci tocmai asta am pierdut noi în 40 de ani: nu mai ştim să ne comportăm normal... – Vom reînvăţa, doamnă. Trebuie să reînvăţăm.
– Da, eu aşa fac, comme si rien n’etait...
Mă bucur că v-am întâlnit, realmente mă bucur mult! – Vă mulţumesc şi vă urez sănătate şi putere! (Dialogul are loc în gura mare, lângă ghişeul de comandă, telefonista cu urechile cât ale unui elefant, doi-trei inşi ascultând şi ei fără jenă, poate unii cunoscând-o pe D.C. ori având revelaţia cine e când ea spune, în gura mare, că şi acum e urmărită).
Totuşi, în sală nu e nimeni în plus, faţă de obişnuiţii care ceruseră convorbiri externe: doi arabi, o cucoană care ceruse Stockholmul, alta care voia cu Ungaria, în fine o studentă foarte fardată, poate grecoaică.
Nu mai intrase nimeni după Doina Cornea. Iar în stradă, când ies, nu pot să mă uit amănunţit să văd cine şi de unde o pândeşte. Mai târziu, când cobor de la Pi Muşlea, căruia îi făcusem o scurtă vizită, o văd pe D.C. din nou, pe Avram Iancu, vorbind liniştită cu un cuplu de tineri, ei foarte respectuoşi şi oarecum luminaţi de întâlnirea cu ea. Ah, da, la despărţire, ultimele ei cuvinte: – Mi-aţi dat curaj, întâlnirea cu dvs. mi-a dat curaj... Bubi, foarte speriat când îi povestesc scena: – Mare curaj ai avut, zice, să stai de vorbă cu ea. Cred că vei fi luat la întrebări. Să vedem.
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 425
