x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jurnale personale: 14 ianuarie

0
14 Ian 2009 - 00:00

B., care mi-a prilejuit nu­meroase ceasuri de bucurie şi m-a înconjurat, m-a răsfăţat cu multă afecţiune, bănuiesc că s-a supărat pe mine. Pe un fleac, pe un bâzdâc. A ţinut morţiş să mă rataşez la ura pe care a căpătat-o – nu fără justificare – împotriva unui conaţional.



Am încercat zadarnic să-l liniştesc invocând sacra (pentru mine) învăţătură a lui Hristos: să iubeşti pe duşmanul tău, să răspunzi la rău cu bine, să nu ţii seama de răutăţile ce ţi se fac, să întâmpini violenţa cu non-violenţă, chiar dacă ar fi să-ţi primejduieşti viaţa. Hristos şi Mahatma Gandhi mi-au fost călăuze ne­despărţite.
Heidegger scrie (pag. 48): "Ni­mi­cul încetează să mai fie contratermenul nedeterminat al fiinţării şi se dezvăluie ca apaţinând fiinţei fiinţării." Iar Hegel, citat imediat după această frază, pune şi el punctul pe i: "Fiinţa pură şi Nimicul pur sunt deci unul şi acelaşi lucru."
Spre deosebire de aceşti celebri metafizicieni, eu rămân la părerea mea de prostănac că nimicul nimic rămâne, orice fel de speculaţii s-ar face în marginea lui.
Nu ştiu, zău, întrucât "Nimicul este manifest în termenul Dasei­nu­lui" (cum afirmă sus şi tare Heidegger în "Ce este metafizica"), dar subsemnez cu încântare atunci când acelaşi filosof (pag. 50) scrie: "Fiinţarea trezeşte uimirea şi o atrage asupra ei numai atunci când stranietatea fiinţării ne copleşeşte. Numai pe temeiul uimirii – adică al stării de revelare a Nimicului – se naşte «de ce-ul».
Orice am face tot la mirare ajungem. Restul e vorbărie goală sau... tăcere.
Arşavir Acterian, Jurnal în căutarea lui Dumnezeu, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 197-198


S-a încheiat şi ziua de azi. E ca şi cum aş fi scris un eseu prost, dar pe care l-am dus în silă până la capăt. În silă şi nu prea, devreme ce totuşi am acceptat să-l "trăiesc" şi să-l consider al meu. Conştiinţa poate dormi liniştită.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 – Martie 1993, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p. 718


Termin repede cu o.r.l. şi-mi iau presa. Apeluri peste apeluri ale românilor din Ungaria. Nici acolo nu-s primiţi cu flori. Pe mulţi îi "restituie". Ungurii se confruntă rău cu şomajul. Saharov spune că, în ciuda perestroicii, drepturile omului în URSS sunt ca vai de ele. Prima carte cu litere latine, în RSS Moldovenească, a lui Ion Druţă. Îi scriu lui Tase şi lui Daniel D. "Ecourile" cu eroina nu s-au isprăvit. Hai să ne-amuzăm numai un pic: "C-o bucurie înaltă, rostim în dimineaţă / Urarea de lumină Femeii Eroine / Tovarăşei de luptă (şi dă-i, şi luptă! – n.m.) şi de viaţă / A celui ce ne-ndreaptă spre mai bine" (Ion C. Ştefan); "Alături de bărbatul mereu clarvăzător / Care scrutează limanul depărtării / De peste cinci decenii / Luptând pentru idealul înalt, biruitor / Din dragostea de adevăr şi de popor" (Violeta Zamfirescu, într-o cărţoaie întreagă!); "O viaţă, Naţiunii dăruită, / De om politic, savant şi (hş)eroină. / Deplină datorie împlinită, / Străluminând, ca steaua carpatină" (Eugen Evu); "Când ne omagiem Conducătorii /  Noi fiinţa patriei sărbătorim, / Lumina vieţii care ne dă viaţă / Puterea de a fi şi-a vrea să fim" (N. D. Fruntelată); "La pragul de lumină în Ianuar / e versul însuşi limpede urare; / Ea poartă-n vis spre noi cununi de soare / Acest popor cu suflet milenar" (Mihai Negulescu) etc. etc.
C.T. Mărgărit, jurnal nepublicat


Văzut la insistenţele lui V., premiera de la Naţional, cu piesa lui Horia Lovinescu, Patima fără sfârşit. Nu auzisem de ea, aflu apoi că e o "comandă" din 1968, un soi de succesiune de tablouri istorice (vivante, eroice) din cronica unei familii ardeleneşti: 1848, 1918, 1944... legate de Transilvania. Regizorul, tânăr, pe nume Vâţă (ce nume, Doamne, de ce nu şi l-o fi schimbat?), a făcut de son mieux: a tăiat tot textul, condensându-l într-un comentariu al unui "povestitor", la început, apoi s-a oprit la episodul 1877, care e acum "piesa" toată: la castelul baronului Mailat (descins din voievozii cu acelaşi nume, boieri români maghiarizaţi prin înnobilare), vine de la studii nepotul, "ultimul Mailat", mândria şi speranţa unui bunic ambiţios, dar scăpătat. Prin june, bătrânul M. vrea să refacă "fala" neamului: să-l însoare cu Irène, fată bogată şi cochetă din familia Kendi, cu banii căreia să refacă şi moşia, şi castelul. Fiul însă e îndrăgostit de Mara, alias Mari, fată de cioban pripăşit la castel pe lângă sora baronului, Cati, pe care toţi o cred nebună. Cati ştie amorul celor doi tineri şi veghează. Proiectul matrimonial al lui Mailat se­nior cade. Se descoperă şi amorul vinovat al junelui cu cvasi-servanta Mara (Mari). Fata e gravidă, aşteaptă un copil. Scenă dură între bunic şi nepot. Bunicul, repetate crize din care totuşi se ridică mândru, tot mai vajnic şi mai neînduplecat. Junele decide să repare onoarea fetei, decis să o ia de nevastă. Altă criză a seniorului care mai ascundea ceva. Căci, căutându-şi actul de naştere, nepotul află că fusese ruptă fila din re­gistrul parohial. De ce? Cati, presupusa nebună, dezvăluie marea taină: nepotul e, de fapt, fiul unei Mailat îndrăgostită nebuneşte de un june român, Dumşa, fost tribun al lui Iancu. Fata nechibzuită e sechestrată în castel, nesăbuitul Dumşa îşi află moartea undeva pe un câmp, cu un glonte în cap, pro­babil comandat de bunic. Copilul va fi înfiat de bătrân, destinat să rămână un Mailat! Dar el desco­peră acum că el e un Dumşa, că e român! Iese la rampă, transfigurat, repetă în delirul sălii pe muzica lui John Last în acompaniamentul lui Zamfir: "Şi eu sunt român!". Piesa e tipică pentru secolul XIX, iar "ideologia" ei, în spiritul eforturilor de omogenizare etnică de azi! Păcat de jocul câtorva actori mai buni. – Scris lui C. o scrisoare pripită, pe care o regret imediat ce am edita­t-o. Să scriu alta, să repar.
Mircea Zaciu, "Jurnal IV", Editura ALBATROS, Bucureşti 1998, p. 371-372
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de