x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jurnale personale: 16 februarie

0
16 Feb 2009 - 00:00

Fac fiecare drum la spital cu teamă de ce voi găsi. Prin osteoporoză procesul de degradare continuă. Dureri mari, o imobilitate aproape totală, mersul la toaletă extrem de greu şi numai ajutată. O sperie – şi pe drept cuvânt – cantitatea mare de calmante. Mâinile foarte slăbite, pielea transpirată, vinele reduse la nişte fire subţiri de aţă. Când face o mişcare greşită şi durerile cresc brusc, mâinile şi faţa i se învineţesc de durere.



Ştefan Fay, Caietele unui fiu risipitor. Fragmente de jurnal, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 280


Ceaţă deasă, care-mi dă probleme cardiace din nou. Închis în casă, în faţa geamului, peste care peisajul nezugrăvit de Vergulescu îmi dă aceeaşi melancolie, pun puţină ordine în însemnările mele dezordonate (le scriu pe colţuri de hârtie, neglijent, apoi le adun şi le transcriu aici, când am răgaz). Recitind iarăşi Arghezi, cu regretul că nu m-am decis ca altă dată să mă înham la un eseu amplu. Ieri, la BCU, am reuşit să-l conving pe director să-mi xero­xeze vreo 22 de texte din "ta­bletele" ca şi necunoscute (1946-1947) care i-au iritat atât pe guvernanţi până când s-au decis să-l execute (iarna lui 1948). Complicitatea oribilă a lui M.R. Paraschivescu, pe care Vlasiu, în recentul jurnal îl deplânge ca pe un bolnav secret. Epilepsia lui şi celelalte (sexuale) ar explica şi comportamentul "moral insanity" din acei ani? Nu s-a căit niciodată, am asistat chiar la faimoasa scenă când, la Conferinţa scriitorilor, Arghezi fu­sese proclamat (în ovaţiile unanime ale sălii ) preşedinte de onoare al Uniunii, M.R.P. a votat împotrivă. Singur şi urcând la tribună, în­cer­când a se justifica: el rămâne, spuse­se, ceea ce a fost, un "franctiror"! Cel puţin ăsta, în nebunia lui, a rămas consecvent, în vreme ce foştii adversari s-au prefăcut imediat în admiratorii "Maestrului". Legendele au început să circule, întreţinute şi de Beniuc, care avea tot interesul să apară nu ca un complice (sau un ajutor de călău), ci drept unul care, în taină, îl ajuta pe Arghezi!
În Steaua din mai 1980 (număr aniversar) (...): "Dar, cum viaţa se află într-o continuă schimbare şi faptele sunt supuse reevaluării, era natural ca unii scriitori din biroul de conducere a Uniunii, cu deosebire tovarăşul Beniuc, să păstreze le­gături strânse cu «patriarhul de la Mărţişor», să-i ofere sprijin moral sau, când era nevoie, pe cel material. Într-una din zilele geroase ale începutului de decembrie 1951, mi-a fost dat să aflu ceva foarte precis despre condiţiile de viaţă ale Poe­tu­lui. Sosiră în clădirea de pe Str. Ştefan Gheorghiu tovarăşul Mihai Beniuc, pe atunci secretar al Uniunii Scriitorilor şi Zaharia Stancu, membru în biroul de conducere. Dis­cu­ţiile purtate au îmbrăţişat un perimetru larg de probleme privind viaţa literară (a se observa performanţele limbii de lemn în "confesiunile" fostului activist! – n. ns.). Ului­toa­re a fost însă informaţia din care rezulta că Tudor Arghezi n-a pri­mit, din motive necunoscute, cartelele de alimente, combustibili etc. Scriitorii M. Beniuc şi Z. Stancu, ei înşişi revol­taţi, au cerut să caut discret o cale ca în timpul cel mai scurt să i se dea poetului drepturile de care se bucură orice om al muncii (genială expresivitate involuntară a distribuirii accentelor între "revendicarea" cu glas înalt şi "discreţia", adică teama, laşitatea, conformismul aplicării în "practică" a celor pretinse! – n. ns.). Am asigurat con­du­­cerea Uniunii Scriitorilor că voi încerca să găsesc posibilitatea si­gură şi rapidă pentru repararea ne­în­gă­duitei erori.
Chibzuind asu­pra întâmplării, mi-am asumat direct rezolvarea ei. Am apelat la bună­voinţa fostului coleg Petre Trocan, activist de partid la organizaţia ca­pitalei şi îm­preună ne-am deplasat la Sfatul po­pular al raionului "N. Bălcescu". Vice­pre­şe­dintele Co­mi­tetului execu­­tiv a în­tâmpinat cu surprindere faptele re­latate. Cer­ce­tându-se datele, Tudor Arghezi nu figura în evidenţă. Numai după ce ne-am amintit că el putea apărea cu numele vechi, din tinereţe, enigma a fost dezlegată: Ion N. Teodorescu nu primise drepturile, pentru că era ... proprietarul grădinii şi casei de la Mărţişor 26. Rugămintea noastră de a i se tri­mite poetului cartelele a fost primită cu înţelegere, vi­ce­preşedintele răs­pun­zându-ne: «To­va­răşi, reprezentanţii puterii po­pu­lare trebuie să atragă alături de partid pe scriitori şi pe artişti, pe toţi in­telectualii cinstiţi!» Când să plecăm, vice­pre­şedintele ne-a cerut părerea cum să procedeze: cine să ducă cartelele, ce să se spună poetu­lui şi cum să i se motiveze greşeala. I-am propus ca cel care va discuta cu poetul să-i relateze lucrurile aşa cum s-au petrecut ele!" (Steaua, an XXXI, mai 1980, nr. 5,
p. 10-15).
Înduioşător de ridicol! Dincolo de performanţele limbii de lemn, acoperind ipocrizia, rezultă invo­luntar bizantinismul gândirii partinice: nu poetul fusese nedreptăţit, ci "proprietarul" Mărţişorului, fostul Ion N. Teodorescu, care nu pu­tea fi gratificat cu alimente şi combustibil! Deci Arghezi nu era victima unei represiuni împinsă până la înfometare, totul nu fusese decât o confuzie, iar când s-a aflat că "proprietarul" era una şi aceeaşi persoană cu poetul, acestuia i s-a făcut o favoare, pe baza raţionamentului "atragerii", rostit de vice­preşedintele raionului: să se dea "onorul" unui artist ce trebuia adus "alături de partid", dându-i-se, chiar dacă (legal) nemeritat, car­te­lele refuzate! Dar istorioara are
şi alte tâlcuri care îi fac deliciul
la lectură....
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Albatros, 1998, p. 401-403
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de