Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Duminică. Ne înţelesesem să nu merg la spital ca să mă îngrijesc de casă şi de ale mele. Dimineaţa am avut însă o mare nelinişte în privinţa Voichii şi m-am dus s-o văd. Bine am făcut. Datorită calmantelor se află într-o stare foarte agitată, stăpânită de frică. Am reuşit s-o fac să mănânce şi până la urmă s-a toropit. Am lăsăt-o dormind adânc. Dr. Câmpeanu îmi spune că starea ei se datorează combinării mai multor calmante, acestea totuşi, inevitabile, ca s-o ferească de dureri prea mari.
Ştefan J. Fay, Caietele unui fiu risipitor. Fragmente de jurnal, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 280
Dorinţa care mă torturează fără a avea un obiect, o dorinţă rebelă, hărţuită de vederea imaginilor înregistrate fără voinţa noastră, pentru că se pare că, asemenea unui subtil aparat de fotografiat, creierul absoarbe totul pe pelicula lui de neimaginat.
Deasupra patului, în dreptul locului unde dorm eu, se află o gravură de Chagall. Ulise legat la ochi, cu urechile înfundate cu ceară, dar ascultând deasupra vaporului sirenele cu corp de păsări atacându-i pe bărbaţii rătăciţi pe mare. Îmi place gravura, e atât de adevărat că sirenele au corp de păsări, şi nu de peşti: dorinţele sunt aeriene, zburând cu subtilitate de la un lucru la altul aiurând cu iluziile aerului la care omul e puţin adaptat. Omul, ca în Psalmii lui David, un vierme care se poate răsuci în apă sau chiar în foc, dar căruia îi e refuzată sfera aerului, asta înainte de a se metamorfoza în fluture sau spirit etî. În oraşul acesta superb, dorinţele sunt excitate la culme, natura se estompează, ţinută la respect de arhitecturile fantaste ale granitului şi asfaltului. Mă liniştesc de "a dori" privind intens un măr, mirosindu-l, observând structura lui sofisticată: o planetă în miniatură.
Mă liniştesc de boala civilizaţiei: consumul, incitaţia la producerea dorinţelor – coji goale, munţi în forme false fără nici un conţinut, decât o vanitate pasageră a unor minţi avide de câştig rapid.
Şi totuşi... o pereche de pantofi de lac dallinieni, pe care s-au pictat flori şi animale desenate din memorie, au trezit în mine vise şi dorul de a răsfoi albume, dorul de a desena şi pune cuvinte, unele după altele, pe o simplă foaie de hârtie.
Réne s-a întors acasă mai târziu, cu o expresie străină pe faţă. Un om cu totul străin, mi-am spus, un ego nou, care vrea să lupte şi să ia conducerea, să strivească celelalte ego-uri esenţiale, cele cu care eu sunt obişnuită de ani.
Sau poate astfel cineva, conştient, arată pe faţa lui o nouă dimensiune. Se exersează în a dând ceva nou, cum se exersează pe faţa bolnavilor moartea.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II, Iaşi, Polirom, 2002, p. 231-232
A apărut cartea criticului Eugen Lovinescu, volumele 6 şi 7, dar tirajul trebuie să fie confidenţial, de vreme ce la librăriile mari din oraş au sosit doar câteva exemplare, repede dispărute, evident. Nici la depozit nu se mai găsesc, cu toate intervenţiile.
Cis mă lămureşte, în cele din urmă: unul dintre volume conţine Pagini de război (1916). Comparând cu Ediţia Princeps, noua ediţie ("critică"!) e croşetată peste tot şi îi lipseşte textul despre C. Stere. În plus, ce se spune acolo (şi cât a rămas!) nu e de nasul marelui public, desigur!
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 403
