Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Leneviile de început de an. Preocupări banale: ordine în bibliotecă, trierea cărţilor pentru lectură, corespondenţă. Telefoane de felicitare. Aceleaşi vorbe (urări de fericire) convenţionale, stupide, mincinoase. Consult agende vechi. O sumă de buni prieteni au trecut de mult în lumea umbrelor. Agendele, un soi de cimitir al amintirilor.
La masă – Hilohi (soţia e plecată cu copilul la Buzău). Chef mare până la şase seara. Maestrul în bună dispoziţie. Ne vorbeşte cu entuziasm despre Costache, copil, se pare, genial: inteligenţă vie, memorie prodigioasă, spirit de invenţie, replică rapidă. Bem vin de la Episcopia Râmnicului. Bancuri cu Bulă şi Stăpânul. După – plimbare în "centrul civic". Întuneric. Barăcile pustii (soldaţii "în permisie"). Trec câini în haită, adulmecând gunoaiele. Vânt rece. Stop-cadru dintr-un film rusesc din epoca gorbaciovistă.
Constantin Mateescu, Jurnal. 1984-1989
Luni, 2 ianuarie 1989, ora 21:00
Început de nou an. Am sosit de la Slănic Moldova, ca de obicei, şi pot afirma că debutul meu în ’89 s-a făcut mai calm ca niciodată, adică sub semnul unei blazări totale...
Adrian Fetecău
2 ianuarie 1989 – Sfântul Silvestru
Noţiuni divine ascunse în cele 7 cuvinte spuse de Hristos pe Cruce şi desluşite minunat de părintele Galeriu. Hristos a trăit pe Cruce şi JERTFÂ ŞI MOARTE, transformând astfel MOARTEA ÎN JERTFÂ.
Adam, care era ofrandă către Domnul, a transformat JERTFA ÎN MOARTE.
De aceea Hristos pe Cruce trăieste MOARTEA CA O JERTFÂ. Cuvintele Lui pe Cruce au fost:
1. Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac – prin care se arată iubirea divină pentru oameni până la jertfă.
2. Fiule, iată mama ta, Femeie, iată fiul tău – cu aceste cuvinte se instituie maternitatea spirituală.
3. Astăzi vei fi cu Mine în Rai – prin aceste cuvinte se deschide oficial Raiul şi primul pătruns acolo alături de Hristos este tâlharul de pe Cruce. Prin aceste cuvinte se transformă osânda crucificării în binecuvântare – căci tot ce atinge EL sfinţeşte şi îndumnezeieşte, ieşind astfel de sub blestemul răstignirii în Vechiul Testament.
4. Eli, Eli – Lama Sabahtani – De ce m-ai părăsit, Dumnezeul Meu?
5. Mi-e sete – (De tine omule, de lume, de toată făptura) spune părintele Galeriu.
6. Săvârşitu-s-a – Am împlinit, Doamne, porunca, voia Ta!
7. În mâinile Tale îmi dau Duhul.
Din cele 7 cuvinte divine, şase sunt de la EL, dar al patrulea – Eli, Eli – este de la Dumnezeu, căci le recunoaştem în Psalmul 21, versetul 1: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşelilor mele.
Este de fapt strigătul făpturii care a cunoscut moartea – Mântuitorul Se uneste cu strigătul făpturii, căci Hristos Se uneşte cu Moartea, ca tot ce-i muritor în noi să fie înghiţit de Viaţă (care este Hristos).
Oh! Doamne! Sunt atât de fericită că pot auzi urechile mele atâtea înţelesuri minunate, că îmi mai dai, deci, "timp şi chip de pocăinţă" să ies din moartea patimilor şi poftelor, care este mai grea şi mai adâncă decât moartea trupească.
Monica Fermo, fostă actriţă la Teatrul Evreesc, converită la creştinism
În 1 şi 2, starea generală în spectaculoasă ameliorare. Tratament cu silimarin 2*3, trofopar o injecţie pe zi şi polivitaminizante. Citit revistele ultimei săptămâni şi Heinrich Boll, Portret de grup cu doamnă, roman foarte nemţesc, nu numai lipsit de umor, dar şi prolix, cu uşoare (dar nu mai puţin scabroase) propensiuni înspre scatologic, macabru, sordid. Problema generaţiilor germane postbelice, a sentimentului culpabilităţii germane despre care alţii – Christa Wolf, de pildă – au scris mai elegant şi mai pregnant. O lectură nu tocmai pozitivă deci pentru locul şi situaţia în care mă aflam, dar pe care am răzbit-o graţie optimismului efervescent care mă anima de acum. (...) E primul an, după un lung şir, în care n-am ascultat concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena.
Radu Ciobanu, Ţărmul târziu. Jurnal 1985-1990
Luni, 2 ianuarie
Mergem într-o vizită. În metrou, destul de gol, intrăm într-un iureş de muzică ţigănească, o familie "africană", cu un casetofon dat la maximum, tot drumul suntem torturaţi de lamentaţiile, ofurile, gemetele şi tânguirile Romicăi Puceanu şi de-ale altor colegi ai vestitei cântăreţe de culoare. Nimeni nu zice nimic, nu protestează, de frică. Închidem ochii şi ne lăsăm duşi de valuri. Brusc, la una din opririle în staţii, năvăleşte un tânăr, tot ţigan, cu căutătură sperioasă, cu o pungă de plastic în mână şi începe să scoată din gât nişte sunete guturale, parcă imitând huruitul metrolului pe şine: Hruuu-bu-huruuu, apoi începând să salte într-un cazacioc-french cancan, bătându-şi coapsele cu mâinile, lovind podelele cu tălpile groase de cauciuc şi buhuind în continuare, ceva de coşmar în lumina slabă a vagonului de metrou, şi noi, câţiva speriaţi, abia ţinându-ne respiraţia şi neîndrăznind să ridicăm ochii să-l privim pe hidosul jucăuş. Şi ţipetele acelea, sunetele acelea sălbătice scoase din gât ca nişte trombe de păun afon şi nervos. Şi tot brusc s-a oprit. A privit o clipă pe deasupra capetelor noastre şi-a început să treacă pe la fiecare călător cu mâna întinsă, cerşind obolul. Era pur şi simplu un colindător mut, care-şi spunea pe limba lui Pluguşorul şi urările de Anul Nou. Oamenii, încă speriaţi, nu i-au dat nimic. Doar petrecăreţii ăia, admiratorii Romicăi Puceanu, l-au primit ca pe un frate şi i-au întins fiecare câte ceva. Un vagon de metrou aproape gol, cu o lumină slabă, gălbuie, cenuşie, şi câţiva călători speriaţi, sumbri, parcă duşi de un Caron autohton spre infern. La staţia următoare, "colindătorul" a coborât şi a fugit spre vagonul celălalt. Şi iar plecăm, plecăm şi tot plecăm.
Titel Constantinescu, Frica şi... alte spaime
