Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La Uca Agârbiceanu, să-i duc un mărţişor. S-a gătit special să mă
aştepte. Îmbătrânită şi bolnavă, nu şi-a pierdut însă din cochetăria
de altădată şi seamănă tot mai mult cu mama ei. Fratele Niculae,
sculptorul, a chemat-o la telefon, să-i spună că în aprilie va face
totuşi o expoziţie la Paris ori la Châlons... nu e clar.
Privind-o pe Uca, îmi amintesc vorba lui Wilde – "tragedia bătrâneţii e că rămâi tânăr". O simt şi eu. – Citesc Julian Green, "La Terre est si belle" (jurnalul lui dintre 1976-1978). Gide, spune Green, tremura pentru jurnalul mai tânărului său confrate, de teamă să nu cadă pradă focului, "redoutant ce qu’il appelait au autodafé. C’est un des plus irritants problèmes de la vie litteraire." Iar la noi? Câte jurnale n-au fost distruse, mai ales după ’44! Unul e al lui Ion Breazu, altul e al lui Blaga şi multe despre care eu nu ştiu (încă). Green istoriseşte cazul unei bătrâne centagenare jefuite de hoţi. Aceştia au pătruns în casă sub pretextul de a fi nişte instalatori. Intraţi, le-a zis bătrâna, dar lăsaţi-mă să-mi temin siesta. Şi s-a culcat la loc. Timp în care hoţii au golit, literalmente, casa. Când femeia s-a trezit, casa era liniştită şi goală. Nimic nu i s-a părut însă suspect, totul îi era egal. Green, încheind, parafrazează pe Barrès: "on a cambriolé l’indifférence". Mă gândesc la Dicţionarul nostru: încep să simt, încerc să simt aceeaşi totală nepăsare, să nu dau ticăloşilor satisfacţie, să pot spune că ei au jefuit indiferenţa.
Green citează un poet prea puţin cunoscut, Walter de la Mare, cu acest vers pe care ar trebui să mi-l scriu pe geamul camerei de lucru, cu priveliştea atât de dragă mie: "Priveşte tot ce-i frumos, în fiecare zi, pentru ultima oară...".
Lenin ar fi zis, într-un rând: "Dacă vreţi să distrugeţi biserica catolică, introduceţi în ea politica!". Dar azi, după experienţa poloneză, cred că îndemnul s-a întors împotriva intenţiei.
"Il faut du caractère pour rester libre dans un monde où tout le monde a peur." Green nu ştia ce spune, habar n-avea, atunci, de noi, cei din Est.
Când corectura unei cărţi îi ocupa tot timpul, împiedicându-l să ţină la zi jurnalul, notează: "Les miettes qui tombent à l'oubli ne sont rien, je le sais, mais il y a en a deux ou trois peut-être qui auraient eu un sens dans quelques années". E şi raţionamentul meu, justificarea obstinaţiei (poate ridicole) de a nota aici, aproape zilnic, aceste "frământări". Într-o zi, vor avea poate un sens, sau o să şi-l dezvăluie atunci.
"Infernul e istoria". Cine a spus asta?
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 413-414
O zi plină de ceaţă, peste tot numai nuanţe de gri şi resturi de zăpadă murdară de la traficul neiertător. Nu se vede primăvara decât în cimitir, unde ghioceii şi-au scos capetele de sub frunzele de anul trecut, putrezite, devenite pământ cafeniu lucios. Şi apa din mijlocul Stockholmului, Strömen, învolburată, acolo unde se spune că apare Näcker, un tânăr cântând la vioară şi atrăgând femeile din adâncul apei, înecându-le cu farmecul muzicii lui.
O zi de martie, cu un soare rece care face să crească oasele copiilor. Pe pervazul bucătăriei se luptă coţofenele cu porumbeii pentru seminţele puse de mine ieri-seară. Porumbeii câştigă, luptă cu pieptul lor greu, dar cred că victoria se datorează faptului că superbele coţofene nu se simt în siguranţă pe ferestrele caselor unde apar capete omeneşti. Porumbeii parcă sunt obişnuţi cu oamenii, dar asta nu înseamnă că sunt mai blânzi sau mai paşnici. Că oamenii au făcut din ei simboluri ale iubirii sau că i-au pictat în locul Duhului Sfânt, asta m-a mirat mereu, şi nu numai pe mine.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 233
