Convocată de secretarul cu propaganda, C. Olteanu, vineri, 27 ianuarie, şefa noastră a fost certată şi beştelită pe tonul cel mai drastic şi mai grobian cu putinţă.
Din neatenţia unei corectoare, într-una din zornăitoarele chemări la întrecere, pe care nu le citeşte nimeni, cea a judeţului Botoşani, câteva rânduri în care era vorba de activitatea politico-educativă şi unde apărea şi numele Tovarăşei s-au rătăcit în pasajul în care se vorbea de... gospodăria comunală. Dar aceasta e doar picătura care a umplut paharul. Părerea celor de sus s-a format mai demult şi a fost confirmată de nişte întâmplări recente. România liberă este o casă fără stăpân, unde domneşte debandada cea mai dizolvantă şi mai periculoasă, şi unde conducerea şi-a demonstrat nu o dată incapacitatea de a ţine în mână procesul de elaborare şi apariţie a ziarului. Se pare că am fost luaţi la ochi şi pentru alte motive. S-a hotărât să se constituie o Comisie de anchetă, compusă din activişti de la secţie, care să analizeze situaţia şi să ne ia pe fiecare la bani mărunţi. Frecându-şi ochii roşii de plâns, mica noastră tovarăşă a convocat zor-nevoie o şedinţă "de colegiu". "Ce ne facem, fraţilor?" Vin "revizorii" – mulţi, nu unul, ca-n Gogol. Situaţia e într-adevăr critică, n-ar trebui să ne ardă de glume. "Să facem ordine, să restabilim disciplina, să-i punem pe oameni să recitească regulamentul!". Prilej pentru fanaticii stărilor de necesitate internă să se dea din nou în stambă.
Boris Buzilă, În prezenţa stăpânilor. Treizeci de ani de jurnal secret la România liberă, Compania, 1999, p. 389
O viaţă a lui Mozart. Alta a lui Beethoven. Proiecte fanteziste, pentru că sunt peste puteri. Dar e bine, e sănătos, e tonic să ai câte un asemenea proiect în faţă, sperând în taină că-l vei împlini cândva. Sunt la pagina 62, am încheiat întâia parte a primului capitol. Merge. Dar când mă gândesc că asta e abia a zecea parte a cărţii, mă cuprinde ameţeala.
Radu Ciobanu, Ţărmul târziu. Jurnal 1985-1990, Deva, Emia, 2004, p. 170
La bibliotecă, unde citesc Adevărul 1946, 1947 pentru Arghezi. Tabletele care i-au adus ponoase. Mă cufund cu voluptate în trecut, ştiri, fotografii, îmi trezesc sute de imagini din adolescenţa mea. Unele texte, de o actualitate frapantă, umor involuntar: Gromîko tânăr, la ONU, însoţit de soţie. Doamna Gr., o hazaică îmbrăcată a l’americaine, vorbind la CBS, în scopuri filantropice ş.a. În 46 politica ruşilor era tot un fel de "deschidere" spre Occident, căruia voiau să-i pară simpatici! Aceeaşi perfidie. Pe manşeta unui număr: "Funcţionarii Primăriei au primit de Paşti câte şase ouă. Să se pună capăt risipei!" textele lui Arghezi, foarte bune. Ar merita un volum (dar unde-s "Restituirile!?"). Câteva, cu bătaie lungă. Să fac, eventual, xerocopii. – Plimbare cu Geta, venită pentru tatăl ei, care e rău (acum cu retenţie urinară, imposibil de intervenit etc.). Nu-mi spune nimic din Bucureşti. Chiar n-o fi nici o noutate, ori se fereşte, din moment ce am refuzat în toamnă...? – Masă la J. – Seara, telefon A., care e internat la Psihiatrie. Mă roagă să vorbesc cu doctoriţa D.C. să-i dea drumul, nu mai suportă mediul, promiscuitatea, murdăria, regimul alimentar prost ş.a. Acasă, are sentimentul că-şi va reveni mai iute. Îi promit, deşi à contre coeur, fiindcă nu-mi pot permite (îi explic) să mă amestec în tratamentul unui medic. Dar fiindcă-l simţeam că e tot mai iritat, că se montează, promit. Vorbesc cu D., care e un excelent medic şi-mi spune că pacientul are un diagnostic sever (paranoia), că boala e progresivă, că primele simptome le-a avut încă din liceu (după mărturisirea mamei lui), că l-a salvat de şocuri, care ar fi rezolvat probabil, din punct de vedere psihiatric, mai bine lucrurile, dar l-ar fi "încheiat" ca poet. Aşa, printr-un tratament medicamentos, trebuie mai multă răbdare, dar puterea lui de creaţie nu e diminuată, de altfel i s-a părut şi ei că e într-o formă mai bună, nu-i poate însă explica totul, în detaliu.
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti 1998, Albatros, p. 392-393
Citește pe Antena3.ro