Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cartela mea pe luna martie. Alimentaţia noastră naţională, care va să zică: un kilogram de zahăr, un sfert de pachet de unt, un sfert de pachet de margarină, jumătate de kilogram de făină, un litru de ulei.
Neobişnuită şi trăind până acum din "raţiile" aduse de două ori pe an de frate-meu, mi se pare incredibil că cineva s-a gândit la aceste simbolice cantităţi de alimente raţionalizate. Şi, dacă e imposibil ca după luni şi luni să mai încerci, ori de câte ori le vâri în sacoşă, vreo senzaţie de ceva, nu se poate, totuşi, ca umilinţa şi ruşinea să nu se adune şi să nu lucreze, ca o boală ascunsă.
Doina Jela, Telejurnalul de noapte, Bucureşti, Editura Vremea, 2005, p. 379
Ne-am falsificat într-atât, încât e foarte greu să dai la o parte starturile de zgură pentru a regăsi naturalul. Totul distorsionează, obturează raportul cu ce e în jur. Îţi trebuie privire nictalopică pentru a vedea prin noaptea minciunilor.
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & jurnal din anii târzii ai dictaturii, Bucureşti, Editura Compania, 2002, p. 69
Nu mai există nici un domeniu care să nu fie contaminat de corupţie, teamă, oportunism, incertitudine, mizerie. Un adevărat apocalips mocneşte sub aparenţele terne ale traiului cotidian.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 – martie 1993, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 721
Vorbit ieri cu Rău, după ce Eugen mi-a atras atenţia că fraza cu "Titanicul" din interviu a fost omisă. Dar el nu vroia ca R. să ştie că mi-a spus, deci să dau vina pe Cacoveanu, care, oricum, e la Bucureşti. Rău primeşte cu oarecare iritare observaţia mea, indignat împotriva lui Cacoveanu, fireşte.
Îi replic: nu are rost să se supere pe el, cum nici eu nu m-am supărat, s-ar fi cuvenit însă să fiu anunţat telefonic de intenţia lor de a-mi umbla în text! Nu că aş crede că e mare lucru de capul lui, dar e o chestiune de principiu. În cele din urmă, acceptă să pună fraza la loc, tot precizându-mi oarecum ironic: să dea Dumnezeu să fie doar această omisiune, căci interviul e încă la CCES, la Bucureşti, spre avizare. Îi arăt că în cazul altor intervenţii renunţ să îl public, îl retrag. El ştie prea bine că nu ţin să apar cu tot dinadinsul, apoi ei mi-au cerut interviul, nu eu l-am oferit etc. Peste o oră, telefon, Oltea, soţia lui R., care face, acasă, oficiul de "secretară": – Vorbiţi, vă rog, cu... şi mi-l pasează, ca pe un director ce nu se osteneşte să-şi formeze singur numerele de telefon. Cu un ton de şef îmi spune să sun la redacţie, să-l caut pe Uricaru ori pe Ardeleanu, să le spun cum să procedeze, să dea telefon la Bucureşti, să-l caute pe Cacoveanu pentru frază, ş.a.m.d. Ca şi cum aş fi subalternul, nu colaboratorul lui la revistă! Bineînţeles că nu fac nimic. Să se descurce singuri. Oricum, am sentimentul că acest text nu va apărea şi-a apărut. L-am publicat abia în 1990, în "Familia", cu explicaţiile de rigoare, n.a., 1997.
Telefon de la Bazil Popovici: are un fiu, Alexandru. Îl felicit din toată inima. Zice că a vorbit cu Vlad pentru o vizită la Cluj, în vederea examenului de doctorat (admitere), conform promisiunii aceluia. Dacă şi când va fi un asemenea nou examen!
Bătrânul Vlasiu mă caută la telefon, din Bucureşti, ar dori să mă vadă, mă întreabă dacă i-am citit cartea (jurnalul). Spre ruşinea mea, nu. Îi explic de ce, dar că i-am văzut un fragment în "Revista literară" a lui M.R.P., din ’47, cu amintiri pariziene despre Brâncuşi. Şi-l aminteşte perfect, îmi redă unele idei cu exactitate şi subliniază că, atunci, nimeni nu vorbea la noi despre Brâncuşi, pe care el l-a iubit şi l-a cultivat, în vreme ce Jalea şi Han se străduiau să i se uite numele în ţară. Acum, zice, Brâncuşi e tot uitat, dar "îmbălsămat", devenit un simplu mit. Arta românească are însă nevoie de mituri, nu e rău să îl avem măcar pe Brâncuşi... Îi promit să-l caut când vin la Bucureşti. Dar când?
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 420-422
