Adolescenţă în curte la "Ştefan Gheorghiu"

În 1989 Paul era la vârsta la care băieţii începeau să-şi strâmteze pantalonii, stil ţigară, şi să caute să schimbe monotonia cămăşilor albe şi albastre de la uniforma de şcoală. Stătea mult la Academia de Studii Politice "Ştefan Gheorghiu", pentru că tatăl lui era teh­nician de mijloace audio­vi­zuale în instituţia de învă­ţământ condusă strict de Dumi­tru Popescu, zis şi Popescu Dumnezeu.

"Rectorul era un om corect, orice s-ar zice. Îmi aduc aminte că, la o deschidere de an şcolar, cei din jurul lui au pregătit sala 500 într-un mare fel: cu flori, nebunii. Po­pescu a intrat în sală şi atât a zis: «Avem deschidere de an şcolar, nu al XIV-lea Congres. În zece minute mă întorc şi vreau să dispară circul ăsta!»...

Am învăţat să fac fotografii în curte la «Ştefan Gheorghiu». Tata îmi dădea un aparat fără film şi mă trimitea afară să exersez. Aveam interzis la aparatele lui. Într-o zi, mi-a dat unul din cele trei filme alb-negru la care avea dreptul şi m-am jucat pozând fluturi de varză, albine, oameni prin curte. Tot aici mi-am făcut prieteni, dar nu aveam prea mulţi de vârsta mea, ci erau prieteni de-o seamă cu tata, de la care învăţam câte ceva.

Vasca era un electronist despre care spuneam, mai în glumă, mai în serios, că poate face un televizor color dintr-o sârmă ghimpată. De la el ştiu cum func­ţionează un microfon şi tot el m-a învăţat să fiu ordonat, că aşa n-are cum să te fure cineva. Lucian era un alt prieten, pasionat de biciclete. Era mai tipicar. Eu făceam ciclism în perioada aia şi ne înţe­legeam de minune. Era un lucru bun, că la şcoală veneau profesori specia­lizaţi în box, judo, fotbal. Ne urmăreau la ore şi ne selectau pentru unul din sporturi. Am făcut ciclism şi judo.

Mama lui Lucian, prietenul meu, lucra la cofetăria de la «Ştefan Gheor­ghiu» şi mâncam bunătăţi. Căci, ce nu găseai acolo? Era şi un magazin, «Romarta», unde găseai de la cămăşi până la batiste, iar la cantină era mâncare excelentă. La «Groapă», cantina de la demisol, era o curăţenie lună, covoare, scrumiere. La fiecare etaj al academiei se afla o sală de lectură, cu bănci, şi biblioteci cu tot felul de cărţi, covoare persane de mulţi nici acasă nu aveau. Cred că sălile de clasă erau atunci cum vedem că sunt azi în America. Dotările erau extraordinare. Exista televiziune cu circuit închis, astfel că un profesor preda într-o clasă, dar putea fi urmărit în patru, căşti pentru cursuri în direct. Le puneai şi scriai lecţia.

Tot aici am învăţat cum func­ţionează un video. Îmi aduc aminte că aveam o casetă cu un filmuleţ de desene animate care prezenta cum funcţionează şi cum poţi folosi videoul. Ne-am uitat ca proştii cu vecinii la acel filmuleţ până ne-am săturat. Ţin minte că am avut primul casetofon de pe stradă, un Philips.

Tata era mare iubitor de motorete. Toată lumea îl ştia. Se formase o gaşcă şi meştereau singuri la motoare, cu ce piese puteau. Alexandru, securistul lui Dumitru Popescu, adusese un motoraş din Anglia şi-i făcuse lu' fi-su motocicletă. Când le mai lipseau piese, motocicliştii făceau şi din piese de la maşina de spălat chestii pe care le puteau folosi. Tata avea un Simpson pe care l-a modificat artizanal şi l-a făcut sport. Într-o dimineaţă, a plecat la serviciu şi m-am apucat să pun eu cap la cap Simpsonul. Dar nu i-am dat prima pedală, l-am lăsat pe tata să facă asta când se va întoarce de la muncă. Când a văzut ce-am făcut, tata s-a apucat să dezasambleze motocicleta din nou, dar pe urmă i-a părut rău, că o făcusem temeinic. Mai târziu mi-a făcut şi mie cadou un Simpson, pe care a dat 5.000 de lei.

Când nu eram în curtea academiei cu tata, mă distram cu prietenii din cartierul Bucureştii Noi. Ascultam muzică la casetofon, mai chiuleam de la ore în parc, la o ţigară. Dar rar. Era mult respect, îţi era ruşine dacă te vedea cineva. Plus că lipseam de la şcoală numai când nu învăţam lecţia şi ne era prea jenă, că ne ridică în picioare şi stăm ca muţii.

Când au început colegii de şcoală să se uite altfel la sendvişul meu de acasă şi la portocale, mi-am dat seama că ceva e în neregulă. Ţin minte că am stat la o coadă de la 12:00 la 18:00. În ultima vreme se stricase treaba şi la academie: singura mâncare pe care o găseai cel mai adesea era omleta cu cabanos. Gata cu prăjiturile."