Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Doamna A.F. avea 60 de ani în 1989; era medic pediatru şi făcea gărzi la maternitatea de la Spitalul "Doctor Cantacuzino".
"Îmi amintesc că într-una dintre gărzi, care a ţinut de duminică dimineaţă până luni dimineaţă, au fost 23 de naşteri. În spital erau paturi suficiente şi moaşe, doctorii ginecologi erau mai puţini. Condiţiile erau acceptabile. După cezariene, pentru că medicii nu se grăbeau să facă operaţia, se năşteau copii în stare proastă şi trebuiau reanimaţi. La cele 23 de naşteri, nu am avut nici un deces. Aveam o grijă deosebită pentru fiecare copil născut şi nu am luat niciodată ciubuc, nici măcar un leu.
Fiecare bolnav era pentru noi un om, nu ca acum, îţi scrie medicul de familie reţeta şi după aia nu-i mai pasă ce se întâmplă cu tine. La «Terapie intensivă», la «Cantacuzino», veneau copii aproape morţi, cu toxicoze, şi îi reanimam. Stăteam nopţi întregi pe lângă un copil şi, cu mijloacele care erau atunci, reuşeam să îl aducem înapoi la viaţă. Au fost şi decese, după care s-au făcut autopsii şi chiar anchete care au durat mai multe luni, dar s-a dovedit că nu a fost vina noastră.
Salariul meu era de 3.600 de lei. Lunar, aveam două gărzi obligatorii şi mai puteam face două gărzi plătite. Nu munceam pentru bani, ci din dragoste pentru copii. Foarte rar primeam o floare sau o cutie cu bomboane.
Ginecologii primeau, mai ales pentru a face cezariană luau bani serioşi. Pediatrii nu erau ciubucari. Cu colegii mă înţelegeam bine, cu secretarul de partid, tovarăşul Purdel, aveam probleme. Am vrut odată să plec în străinătate şi nu a vrut să-mi dea voie. Am un frate în America şi voiam să învăţ engleza. Am reuşit cu «Voice of America» (n.r. - postul de radio «Vocea Americii»). Ştiu să citesc, înţeleg, dar, pentru că nu am avut ocazia, nu ştiu să vorbesc.
Vara plecam în concediu, şi la mare, şi la munte. Erau condiţii mai proaste, mâncarea - puţină. În timpul liber, mergeam la teatru, la operă sau citeam, pentru că la televizor nu aveam ce vedea. Ascultam muzică clasică sau uşoară, care era foarte frumoasă, fără tobe şi ţipete, precum cea de azi. Aveam şi mult de învăţat, pentru că medicii au mereu de dat examene.
Ne mai întâlneam cu prietenii, acasă la fiecare, pentru că nu mergeam prin restaurante. Era greu în perioada aia cu procurarea alimentelor, dar mai făceam câte o masă pentru prieteni. Coceam o prăjitură, îi serveam cu ce găseam. Când venea lume la mine, puneam perna peste telefon, ca să nu se audă ce vorbeam în casă. Ne era în permanenţă frică.
Îmi îndreptam singură câte o rochie, făceam singură menajul, nu trăiam ca azi. Eu sunt evreică, din Suceava. Am fost deportată în Transnistria şi când m-am întors, după doi ani şi şase luni, am învăţat mai întâi o meserie, aceea de croitoreasă, şi abia apoi am putut să urmez Facultatea de Medicină."
Citește pe Antena3.ro
