Amintirea începutului de mai

Georgian Pop este unul dintre cei mai tineri componenţi ai Parlamentului României. Deputatul PSD+PC a absolvit Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti. Pre­zen­tăm în cele ce urmează amintirile sale despre începutul lui mai din urmă cu două decenii:

"Când mă gândesc la 1 mai 1989, simt că mă încearcă sentimente diverse. Pe de o parte, e un sentiment plăcut, general, al amintirilor din copilărie. Eram, evident, mult mai tânăr. Aveam doar 13 ani. Îmi vine în minte un banc. Cică doi pensionari stau pe bancă, în parc. Admirând peisajul, unul exclamă: «Ce bine era pe timpul lui Stalin!». Replica celuilalt urmează invariabil: «Cum era bine, eşti nebun? Era prigoana aceea cumplită». «Da, răspunde celălalt... dar eram tineri».

Cam în spiritul acestui banc sunt amintirile mele legate de ultimul 1 mai comunist. Adică bucuria copilăriei, bucuria copiilor care fac lucruri fără a percepe întotdeauna semnificaţiile negative, deranjante pentru cei maturi, pentru «oamenii mari», aşa cum ne plăcea nouă să-i numim, în copilărie, pe cei care depăşiseră vârsta majoratului.

Îmi amintesc, în primul rând, bucuria unei zile libere, adică fără şcoală. Chiar dacă acum sesizez faptul că nu era tocmai o zi liberă, în sensul libertăţii absolute, adică să faci ceea ce vrei, să mergi unde vrei, cu cine vrei, era totuşi bucuria spargerii rutinei unei săptămâni de şcoală de şase zile lucrătoare, de luni până sâmbăta, nu doar de cinci zile, adică sâmbăta şi duminica libere, cum avem acum, după Revoluţie. Însă lipsa libertăţii de a face ceea ce vreau nu cred că mă afecta foarte tare.

Nu-mi amintesc să mă fi deranjat pe mine sau pe colegii mei faptul că trebuia să participăm la mitingul de 1 mai. Primul lucru important era că nu făceam şcoală în acea zi. Al doilea lucru important era că părăseam satul şi mergeam la oraş. Eu locuiam şi făceam şcoala în comuna Drăguş, judeţul Braşov, o comună aflată la vreo 20 de kilometri faţă de Făgăraş, un oraş cochet şi micuţ, dar care, văzut prin ochii copilului din mine, părea că întruchipează caracteristicile unei veritabile metropole. Aşa că, în mod organizat şi cu entuziasmul specific copilăriei, am participat la mitingul oamenilor muncii organizat în Făgăraş.

Orice ieşire din satul natal era mo­tiv de bucurie pentru noi, copiii. Cu atât mai mult apreciam situaţiile în care puteam pleca în grup, având un autobuz la dispoziţia noastră. Am participat nu atât în calitatea noastră de pionieri ai patriei, cât în calitatea de componenţi ai ansamblului de dansuri populare al Şcolii Ge­nerale din Drăguş. Eram îmbrăcaţi în costume populare, costumele de Drăguş fiind renumite în zonă pentru frumuseţea lor. Îmi mai amin­tesc că eram o «pată de culoare» extrem de interesantă printre sa­lo­petele muncitoreşti, uniformele standard ale gărzilor patriotice, steagurile roşii sau pancartele cu «Trăiască...» , «Ura...», «Stima noastră...».

Desigur, pentru noi, copiii, as­pectele ideologice contau mai puţin. Ne impresiona ideea de forţă pe care o transmitea grupul acela eterogen de oameni, ne plăcea că suntem priviţi de la balcoane şi percepem mai puţin gândurile sau simţămintele «oamenilor mari» de la miting, care, probabil, simţeau evenimentul în cu totul alte nuanţe. Desigur, e inutil să spun că noi, copiii, ne puneam întrebări de ordin valoric, despre caracterul bun sau rău, oportun sau inoportun al acelui eveniment.
Îmi mai amintesc şi despre un contrast interesant la nivelul fizionomiilor participanţilor. «Oa­me­nii mari» afişau, preponderent, figuri plictisite şi sictirite. Participau fără prea mult entuziasm. Probabil era un automatism format progresiv la ma­ni­fes­taţiile de 1 Mai sau 23 August. Din când în când, anumi­te remarce sau ironii făcute de unul sau de altul stârneau zâmbete sau surâsuri în grupurile în care se rosteau. Probabil că «oamenilor mari» le făcea plăcere doar perspectiva perioadei de după miting, adică a după-amiezei cu mici, bere, ieşiri la iarbă verde cu familiile de prieteni.

Prin contrast, noi, copiii, colegii mei de şcoală sau cei de la alte şcoli, aveam preponderent expresii entuziaste şi curioase faţă de tot ce se întâmpla. Pe această stare psihologică evenimentul a trecut relativ repede. Ne-am bucurat, apoi, de sucul şi de mânca­rea oferite nouă în mod gratuit. Autobuzul ne-a dus înapoi în satul nostru, unde timpul parcă stătea pe loc. Aveam, pentru câteva ore, un ascendent faţă de cei rămaşi în sat. Veneam de la oraş. Nu era puţin lucru. Aveam ce povesti, lucruri diferite faţă de evenimentele comune ale universului nostru rural.

Seara am petrecut-o în familie. Nici mama, nici tata nu-mi amin­tesc să fi fost prea interesaţi de poveşti despre «marele» miting de la Făgăraş. Aşa că m-am bucurat, ca de fiecare dată, de atmosfera frumoasă a familiei noastre. Astfel, viaţa îşi continua cursul firesc pentru acele vremuri, specifică vieţii de familie din România anului 1989: la tv se transmiteau imagini de la manifestările omagiale, similare cu imaginile văzute de mine «live» la Făgăraş, în timp ce la radio Europa Liberă sau Vocea Americii veneau să conteste tot ceea ce vedeam la Televiziunea Română.

Pentru mine, după 1 şi 2 mai, urma o nouă zi de şcoală, urma un examen pentru admiterea la liceu şi, de ce nu?, urma să vină şi un 23 August, sărbătoare mai mare şi care, cu puţin noroc, ne-ar fi dat şansa nouă, celor din ansamblul folcloric al şcolii, să mergem la miting la Braşov, nu doar la Făgăraş. Ceea ce ar fi însemnat, la fel, autocar la dispoziţia noastră, masă şi sucuri gratuite, dar şi o noapte dormită în Braşov."

LA MARE
Deputatul PSD Carmen Moldovan îşi aminteşte, la rândul său, de cum sărbătorea 1 Mai-ul comunist. În 1989 avea 19 ani. "Eram 10-15 rebeli şi nu scăpam nici o ocazie de a transforma 1 Mai într-un prilej de întâlnire cu gaşca. Studenţi fiind, destinaţia noastră preferată era marea. Fără bani fiind, singurul hotel pe care ni-l permiteam era casa unei bătrâne din Constanţa care se dispensa de o cameră şi un hol de trecere pentru un bănuţ şi care accepta ca cel puţin zece ne­buni ca noi să-i întoarcă casa cu susu-n jos, timp de vreo trei zile. Nu există nici noapte, nici zi. Mâncam conserve şi ne spălam la cişmeaua din curte. Cântam la chitară pe versurile lui Păunescu. Atunci m-am îndrăgostit prima dată. De Sandu, student la Braşov".