Amintiri de la grădiniţă

Pe la 3 ani şi ceva, pe vremea când eram convinsă că toate vânzătoarele se numeau Fiţa Mabilă (în urma unui inspirat decupaj al formulei introdu­ctive "Fiţi amabilă...", pe care o auzeam aproape întotdeauna în timpul înde­lungii şederi la vreo coadă, când mama mă lua cu ea), s-a hotărât că este cazul să merg şi la grădiniţă.

Nu-mi amintesc să fi primit vestea plângând cu sughiţuri, mai ales că mi se povestise câte ceva despre cum aveam să trăiesc în bună înţelegere cu alţi împiedicaţi, dezorientaţi şi deznădăjduiţi de vârsta mea, cu care urma să povestesc, să desenez şi să mă joc.

Aveam să constat mai târziu că nu erau astea singurele activităţi, că mai erau şi unele mai puţin paşnice, adevărate bătălii pentru bucăţi de plastilină, hăinuţe pentru păpuşi sau piese de construit colorate, în urma cărora eu ieşeam de obicei cam şifonată (cu buclele răvăşite şi cu fundiţa roşie de la uniformă boţită sau desprinsă de la locul ei). Asta pentru că nu-mi plăcea şi nici n-aş fi ştiut să mă lupt întru apărarea bunurilor de joacă. În plus, nu m-am descurcat niciodată cu bucăţile de piese de construit pe care nu le puteam desprinde, fiindcă erau mereu bine încleştate pentru vecie de cel care se jucase cu ele înainte.

Ei bine, nu se ştie exact cum, dar îmi venise şi mie timpul să las traiul tihnit din familie, cu ore fixe de culcare şi de masă, cu discuţii prietenoase, atente şi înţelepţitoare cu cei mari, cu poveşti citite pe alese de  fiecare adult pe care pica păcatul, pentru că, neştiutorul, îmi acordase ceva mai multă atenţie (mare greşeală făcea: era pe loc folosit ca să deseneze ceva, să cânte sau să recite şi, cel mai adesea, să citească din vreo carte, pe care o aduceam cu promptitudine).

La început am fost tare curioasă: prima dată când am călcat în grădiniţă - o clădire mare, veselă, cu tavane şi cu ferestre înalte - ţin minte că am resimţit acut mirosul de mâncare răspândit peste tot, pe coridoare şi în săli, şi zgomotele de tot felul, dar mai ales de glasuri, vesele, nemulţumite sau gata de plâns.

Pe toate aveam să lipesc pe parcurs câte o etichetă: zgomotul ascuţit de plâns al celor care nu puteau concepe că trebuie să rămână acolo întreaga zi, al celor care nu voiau să mănânce ma­caroanele cu pesmet (pe care nu i-am înţeles niciodată, erau fabuloase ma­car­oanele alea!) sau al celor care se îm­po­triveau cu încăpăţânare să doar­mă la prânz; mai era şi zgomotul că­nilor de tablă, în care beam un minu­nat ceai, care nu avea nici un gust, sau hăr­mălaia care se crea la strângerea me­sei de prânz. După curiozitatea po­to­lită treptat în primele două săp­tă­mâni, a urmat nemulţumirea: de ce trebuia să petrec atâtea ore acolo, să dorm la prânz într-un pat incomod, alături de alţi vreo douăzeci de nefericiţi care nu voiau cu nici un chip să se culce şi se foiau neîncetat? De ce mai eram înscrisă şi la "program prelungit", când mie îmi era atât de bine acasă?
Curând însă, departe de a cădea în deznădejde, am început să văd şi părţile bune. Mi-am făcut şi câţiva prieteni: Bogdan, care mi-a fost şi coleg de bancă în clasa I şi cu care mă jucam mai târziu numai într-un iureş băieţos, cu pistoalele şi cu mitralierele de plastic din bogata lui colecţie, dezvoltându-mi şi eu astfel partea războinică, ascunsă până atunci într-un soi de cuminţenie şi de politeţe care îmi creaseră la grădiniţă o imagine de copil cam ciudat, ce nu prea riposta.

Nu ar trebui să-l uit nici pe Sorinel, băiat fin, cu care am rămas bună prietenă după ce l-am pârât, tot la grădiniţă, că nu mănâncă zarzavatul şi tăiţeii din ciorbă. Adică ce treabă aveam eu cu el? Nici una, săracul, însă, cum eram foarte instruită acasă să mănânc tot (şi mâncam, nu-i vorbă, de asta aveam şi nişte forme generoase pe atunci, de se mirau prietenele bunicii în vacanţele de vară, crezând că straşnica şi sănătoasa copilă are deja vârsta primului an de şcoală), aveam grijă ca şi alţii să respecte cu sfinţenie recomandările pe care le primeam eu acasă. Cu această ocazie, oriunde se va mai fi aflând Sorinel acum, îi cer iertare pentru excesul de zel, nu vă puteţi închipui ce figură avea când şi-a auzit numele rostit cu serio­zitate, alături de explicarea abaterii gastronomice.

Şi pe Mariana mi-o amin­tesc bine: se uita cruciş, avea nişte ochelari cu lentile groase şi cred că îi erau tare nesuferiţi ochelarii ăia, se descurca destul de greu cu desenatul, avea probleme să reţină numele de animale şi de plante. Ţin minte că, la o inspecţie cu care ne potcoviserăm la un moment dat, noi, o mână de mocofani care abia învăţau să scrie câteva cifre şi care cu greu nu îşi uitau la sfârşitul săptămânii bocceluţa cu haine de schimb şi alte lucruri personale, Mariana a ieşit în faţa clasei să aşeze în ordine cres­cătoare pe o tablă miniaturală nişte numere cu magnet. Le-a pus bineîn­ţeles într-o ordine numai de ea ştiută, dându-şi astfel întreaga măsură a ta­lentului, şi la final - nu ştiu cine o învăţase - a făcut o reverenţă amplă, magistrală, demnă de asistenţa elevată.

Nu este cazul să încerc aici să-i amintesc pe cei care se făceau vinovaţi de nefericita postură în care ne aflam toţi la grădiniţă atunci când ni se făceau poze. Eu eram mereu vizibil iritată, Bogdan părea din cale-afară de uimit, iar amicul Mihăiţă am impresia că era singurul care oferea fotografului ţinuta şi expresia aşteptate, aşa cum s-ar fi cuvenit din partea unui copil bine-crescut. N-aş vrea să zăbovesc nici asupra deserturilor dubioase pe care le aşteptam cu înfrigurare şi care erau, cel mai adesea, prăjituri cu creme şi glazuri co­lorate, însă cu un aspect ge­neral îndoielnic.

Lăsând la o parte aceste amănunte (şi multe altele), nu îmi pare rău nici o clipă că am trecut pe la grădiniţă, că am "strâns" cu hărnicie şi cu promptitudine toate bolile contagioase care circulau pe-acolo sau că m-am lăsat trasă de cozi cu înverşunare de Mihnea, care părea să nu aibă altă distracţie în afară de tachinările zilnice. Privesc în urmă, îi revăd parcă pe toţi, aliniaţi pentru poză sau bine păziţi la vreun spectacol de teatru pentru copii, veseli sau terifiaţi, obraznici sau molâi ca mine, neputincioşi şi totuşi senini. Îi văd pe toţi, printre ei şi pe mine, şi-mi vine să le zâmbesc cu mare drag. Larg. Din plin. Fără regrete.
Ana-Maria Mihail