x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Amintiri din armată. Trandafirul şi pistolul-mitralieră

0
Autor: Paula Anastasia Tudor 28 Apr 2009 - 00:00

Mihaela Georgescu era în primul an de facultate în aprilie ’89 şi, cum pe-atunci facultatea venea la pachet cu armata, o dată pe săptămână Mihaela pleca de-acasă îmbrăcată ca un veritabil soldat. Cu manta, veston, boca­nci, căciulă...



Multe fete cochetează la un mo­ment dat cu ideea de a alege o carieră mi­­litară. Şi mie mi s-a întâmplat să vi­sez la Academia de Marină, şi Mihaela a visat la un liceu militar... dar au avut gri­jă taţii, unchii şi vecinii care aveau ha­bar de ce-i aia militărie să ne scoată uni­forma din cap. Şi totuşi, orele de ar­mată din timpul facultăţii au fost aşteptate şi îndrăgite de Mihaela... Ore­le la care ajungea, desigur.  

"Fă­ceam armată o zi pe săptămână în tim­pul anului, şi la sfârşit de an aveam trei săptămâni convocare. În tim­pul se­mes­­trului, aveam armată lu­nea şi atunci făceam şi instrucţie, şi teorie. Iar în cele trei săptămâni de convocare, căminul de fete se transforma în cazarmă. Instrucţia o făceam ori pe un teren din faţa căminului 2 de băieţi, ori la Hipodrom.

Pe primul teren, de obicei băteam paşi de defilare, mai făceam şi flotări... iar băieţii stăteau la geam şi făceau mişto de noi. Majoritatea făcuseră la T.R. şi aveau «mu­ni­ţie», ca să zic aşa. E adevărat, pe noi nu ne puneau să ne târâm prin noroi, noi nu aveam sector, nu făceam chiar tot ce fac băieţii în armată. La Hipodrom făceam alte exerciţii: ne târam, ne ascundeam, exersam aruncarea cu grenada - şi eu nu reuşeam niciodată să arunc grenada cât trebuie, bine că nu ne-au dat niciodată grenade adevărate! Pentru trageri, mergeam la Crângul lui Bot, la poligon.

Iar la trageri eram cea mai bună. Am fost prima făcută fruntaş încă de la prima tragere. Şi fruntaş am rămas, că a venit Revoluţia. La orele de teorie învăţam despre bombe atomice, despre arme biologice. Erau foarte interesante. Bine, mai scriam şi poezii în timpul orelor, dar asta nu-nseamnă că orele erau plictisitoare, ci că erau vârsta, hormonii... Odată chiar m-a văzut căpităneasa scriind o poezie şi m-a pus să o citesc în faţa clasei... «Hai, Marinică - numele meu de fată fiind Mihaela Marin, în facultate mi se spunea Marina sau Marinică -, citeşte-ne tuturor să vedem: e biolo­gică sau atomică?».

Câteodată mă mai lăsau ai mei să petrec sfârşitul de săptămână în Ploieşti, în cămin, eu fiind din Valea Călugărească. Şi cum duminică seara se ţinea discotecă la club, dimineaţa ne trezeam destul de târziu, iar noi luni aveam armată. Din acest motiv, nu mai aveam timp să ocolesc tocmai prin bariera Bucureşti, ca să ies pe o poartă şi să intru pe o alta, în curtea de alături.  Şi, ca să ajung la timp, am luat-o pe scurtătură - o gaură în gardul ce despărţea curtea căminului de terenul de instrucţie.

Făceam asta frecvent când rămâneam în Ploieşti peste week-end - pentru că aproape tot timpul eram în întârziere. Doar că într-o zi, când am ajuns la locul ştiut, nu mai era gaura! Am început să o caut de-a lungul gardului, nimic! Cineva o acoperise. Ce puteam să fac? Dacă ocoleam - întârziam rău. Dacă întârziam se punea ora lipsă şi trebuia să mă duc, că puteai să lipseşti un număr limitat de ore, iar eu ajunsesem cam la limită, mai aveam câteva pentru cazurile excepţionale.

Aşa că am sărit gardul şi, în vârful gardului, cu căciula-n cap şi cu ditamai mantaua pe mine, că de-aia mă şi mişcam îngrozitor de greu, am văzut că toată lumea era adunată în careu. Era inspecţie - un maior de la nu ştiu ce unitate. Şi dacă eu îi vedeam pe ei, bine'nţeles că m-au văzut şi ei pe mine. Aşa că am răspuns la apel din vârful gardului.

S-au făcut glume pe seama mea, a noastră, că eram două în escaladă, după aia am intrat în careu... şi apoi am îmbrăcat de 20 de ori completul de protecţie şi l-am dezbrăcat, fireşte, de tot atâtea ori. Cu mască, cu tot ce presupunea el şi cu căpităneasa lângă mine, care-mi ţinea ritmul: «Hai Marinică, hai! Mai repede!», şi eu - îmbracă-te, dezbra­că-te! N-ar fi fost aşa o mare pedeapsă dacă nu erau măştile acelea foarte noi şi foarte pudrate la interior. După cele 40 de pune - scoate masca, nu-mi mai puteam atinge faţa de usturime. Imediat m-am şi umplut de nişte bubuliţe mici, dese, roşii şi inestetice, care pe deasupra mai erau şi dureroase. M-au ţinut nişte zile bune. Cu alte cuvinte, mi-a ieşit prin piele întârzierea aia.  

Într-o altă dimineaţă plecam de-acasă. Fiind luni, aveam armată. Era primăvară, dar frig - mai ales la ora 6:00, când plecam eu de-acasă - şi am ieşit în staţie îmbrăcată cu manta, cu bocanci..., fără puşcă, dar, în rest, cu tot tacâmul. În staţie foarte des întâlneam o femeie în vârstă, Maria se numea. Îşi cam pierduse minţile, că în timpul războiului se îndrăgostise de un soldat neamţ, care fusese prins de ruşi şi omorât. Iar ea rămăsese ancorată în timpurile acelea. Ei, şi s-a învârtit ea pe lângă mine (de obicei, se certa cu lumea prin staţie, dar cu mine n-avea treabă), eu mai eram cu nişte colege de navetă - nu de facultate.

Şi s-a-nvârtit în jurul meu, s-a-nvârtit... măi, da' s-a tot învârtit vreo câteva minute. Ea se-nvârtea în jurul meu, eu mă-nvârteam după ea, nescăpând-o din ochi. Tipele cu care eram au început să râdă de situaţie şi, la un moment, se opreşte şi zice: «Voi să nu râdeţi! Voi să-i croşetaţi şosete şi să-i faceţi pachet! Că ea e în armată şi voi trebuie să aveţi grijă de ea!». Toate am rămas tablou, cu ochii măriţi! Şi eu, şi ele... Ea era încă în război. Şi le-a ţinut ăstora o teorie până a venit autobuzul. Eram cu vestonul din postav, cu palton, căciulă căzăcească din blană de oaie... eram bine îmbrăcată. Aveam bocanci cu şiret, buni şi-n excursiile pe munte.

După convocarea din primul an - singura pe care-am prins-o de altfel - am depus jurământul. Şi au venit şi ai mei, deh, ca la jurământ. Era un moment festiv, iar tata mi-a adus un trandafir galben, foarte frumos. Şi, cum se obişnuieşte, după depunerea jurământului se fac şi poze cu arma-n mână, deh, ca soldaţii. Iar eu, având ambele mâini ocupate, că într-o mână ţineam trandafirul şi în cealaltă ţineam puşca, mă uitam stânga, dreapta, pe unde să las trandafirul, să nu se rupă... Şi l-am găsit - l-am băgat pe ţeava puştii, care s-a dovedit a fi cel mai sigur loc pentru floare."
Citeşte mai multe despre:   armata

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de