Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Într-un sertar peste care se aşază praful unui an întreg, ţin o casetă audio. Când vine decembrie, cam pe după 10 ale lunii, o ascult. Nu are muzică, glume sau colinde. Nu conţine nici măcar amintiri personale. E o bandă de pe care cuvintele se înţeleg tot mai greu. Este o bandă pe care curge însă şi acum viaţa din urmă cu mai mulţi ani. Mai precis, din noaptea de 16 decembrie 1989. În Timişoara. Este o casetă care nu mai are loc în nici un muzeu, pagină de ziar, emisiune de radio sau de tv. Pentru că pe prea puţini îi mai interesează ce a fost, cu adevărat, atunci. Acum se vând bine poveştile, comentariile, ipotezele şi analizele. Faptele nu mai au trecere.
Ascult banda înregistrată cu frică de un radioamator. Sunt conversaţiile dintre câţiva taximetrişti timişoreni şi un anume Rotărescu, pe atunci secretar la municipiul de partid. Se dau ordine, se transmit informaţii, se dispun deplasări de trupe. Discuţiile lor au însemnat viaţă şi moarte pentru mulţi.
Înseamnă, în fapt, istorie. O istorie scrisă cu majuscule şi cu minuscule, cu sânge, speranţă, teamă şi suferinţă. O istorie ce nu mai are loc în manuale. Acolo ea a fost strivită de personajele de basm ale televiziunii, pentru care marele eroism înseamnă citirea cu aplomb a unui text rulat pe prompter. Astăzi, am ascultat caseta din nou. Apoi am pus-o cu grijă în sertar. Sunetele se disting din ce în ce mai greu, dovedind că există şi o altfel de uitare. Poate că anul viitor nu voi mai auzi decât un hârâit prelung. Ar fi semnul că a venit timpul să îmi văd de ale mele şi să nu mai privesc în urmă. Nu mai e la modă." (Gavrilă Inoan)
"«Vino repede», îmi spune soţul meu. «Ascultă cu atenţie. La Timişoara e răzmeriţă, nu glumă. Oamenii au ieşit în stradă. Se strigă lozinci anticomunism şi împotriva lui Ceauşescu.» «Dă aparatul mai încet, încet de tot! Eşti nebun? Se aude afară. Dăm de dracu!» Cu respiraţia oprită din când în când, destul de înfricoşaţi, aveam însă ochii şi urechile spre ştiri, clipă de clipă. «Pică Ceauşescu sigur», zise partenerul meu de viaţă. Era 16 decembrie 1989, seara. A doua zi se puteau vedea pe străzile Craiovei bărbaţi înarmaţi cu bâte şi topoare. Încolonaţi ca la armată, se îndreptau spre gară, să urce în trenurile de Timişoara. Să apere oraşul de «imperialismul instigat» la revoltă. Pâlcurile acelea de oameni, cu un astfel de armament şi cu feţele încreţite de amărăciunea urii şi a foamei compuneau imagini din cărţi despre Răscoala din 1907.
De urcat, s-au urcat cu toţii în trenurile spre Timişoara, dar un impiegat de mişcare inteligent le-a lăsat să pornească, pentru a le opri mai târziu, la un semnal, pe un câmp, nu departe de Craiova. La Timişoara n-au mai ajuns trenurile mâniei atingând paroxismul. Impiegatul a fost ulterior premiat. Veni apoi 22 decembrie 1989. În centrul Craiovei, marele actor şi cântăreţ Tudor Gheorghe chema oltenii în faţa clădirii prefecturii. Şi lumea venea şuvoi. Am fost şi eu, ajungând în momentul când s-a auzit un strigăt îmbucurător şi surprinzător: «Ceauşescu a fugit!». Au urmat aplauzele mulţimii, la fel ca la scena deschisă. Pe ferestrele clădirilor se aruncau steagurile cu însemnele Partidului Comunist Român şi fâlfâiau altele, cu o gaură în mijloc. Studenţii Universităţii din Craiova blindaseră cu trupurile lor intrările în clădirea centrală şi cântau neîntrerupt: «Ole, olee, oleee, olee/ Ceauşescu nu mai e!»" (Maria Buz, Craiova)
