"Apendicită de coniac"

"În ’89 aveam puţin peste 30 de ani", povesteşte Nelu S. "Însurat, cu doi copii, dar nu-mi lipsea cheful de viaţă. Niciodată nu mi-a lipsit. Eu şi soţia mea eram tineri, dar cercul nostru de prieteni era format din oameni de vârsta a doua. Aşa ne simţeam noi bine...

Poate simţeam că aveam de la cine învăţa despre viaţă. Iar între serviciu şi câte un meci la televizor, pentru că la altceva nu ne uitam, strecuram, cu orice prilej, câte un chef. La noi, orice sărbătoare naţională se transforma în prilej de petrecere. Aşa a fost şi la 24 ianuarie 1989. Era Ziua Unirii şi am zis că, na, să ne unim şi noi!

Ne-am strâns la naşii noştri acasă, cu soţia, cu părinţii mei, cu unchi şi mătuşi, cu prieteni de familie. Masa se umplea. Aveam, ca să zic aşa, tot ce se dădea pe cartelă. Circula printre noi, în vremea aia, şi o glumă – îl întrebam pe cel care era gazdă: «Ai pâine sau venim fiecare cu jumătatea lui, raţia, de-acasă?» Dar de cele mai multe ori ne «descurcam» şi de câte ceva luat pe sub mână. Slavă Domnului că băutura nu se dădea pe cartelă. Că, na, pâine-pâine, da’ de mâncat noi ce mai bem? Noi luam ţuică naturală de la cramă. Naşul meu avea întotdeauna coniac de bună calitate. Pe care, de obicei, îl ţinea lângă el şi-l bea singur.

Ei, în ziua aia am adus şi eu o sticlă de coniac. Şi am făcut la fel ca el. Am băut singur un litru. Pe la jumătatea nopţii ne apucau vocalizele. Aveam muzică pe discuri de vinil, nu-i vorbă, dar e altceva să cânţi tu, cât te ţin plă­mâ­nii. Naşul mai aducea şi câte un lău­tar cu acordeon... Şi băgam muzică de petrecere, lăutăreşti, dar cel mai mult cântam romanţe. Răscoleau sentimentalul din tine când aveai un pahar mai mult la bord. Îţi aduceai aminte de «Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii» sau de vreo «Zaraza, cu zâmbet de heruvim». Tonul la cântec îl dădea unchi-meu, Mircea. La dans îl dădeam eu, că eram mai tânăr. Şi să ne vezi ur­caţi pe masă, în ritmuri de acor­deon. Noi, bărbaţii. Pentru că femeile erau mai liniştite, n-aveau ele treabă cu maimuţărelile noastre. Mai puneau ceva pe masă, mai aveau grijă să nu spargem vreun cristal, mai discutau de-ale lor – bârfă sau despre copii...

Aşa... deci până dimineaţa la 5:00 am băut un litru de coniac. Eram rupt de tot. De-aici încolo îţi povestesc din ce mi-au povestit şi mie alţii. Deci, de dimineaţă, naşul meu, care nici el nu era mai treaz, a umplut un pahar cu vin, i-a pus o farfurie deasupra, şi l-a întors cu susul în jos. Apoi a zis «Cine poate să bea vinul ăsta fără să mişte paharul?» Şi cine era mai viteaz acolo decât mine? Cât eram de beat, am reuşit. Am mişcat un pic de farfurie şi vinul s-a scurs. În momentul ăla a apărut ne­vastă-mea - «Ce faci, mă, acolo, bei vin după tot coniacul ăla?» Cică am trimis-o la origini, da’ eu nu mai ştiu... Aşa că s-a dus şi m-a pârât la maică-mea. A venit şi ea cu gura pe mine şi am trimis-o tot acolo...
După ce mi-am dovedit vitejia, am plecat acasă. M-am pus în pat doar o oră, că trebuia să mă duc la muncă.

M-am dat jos din aşternuturi, întâi curu’ şi apoi capu’. Mi-era rău de nu mai puteam. Am ajuns la muncă turtit de tot. M-a întrebat şeful ce am şi i-am zis că mă doare într-o parte. M-a trimis direct la dispensar. Doctorul m-a apăsat pe burtă şi mi-a dat o hârtie pe care scria «apendicită subacută». Când a văzut-o şefu’, m-a trimis direct la policlinică, cică să mă tratez. Am plecat şi m-am oprit acasă. Ştiam eu ce apendicită de băutură aveam.

A doua zi, m-am dus la muncă fresh. M-a întrebat şefu’ că ce fac, dacă nu-mi iau medical. I-am zis că nu, că mi-a dat doctorul tratament şi sunt bine. Da’ de atunci, n-am mai putut nici să simt mirosul coniacului."