x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Atunci, a fi student însemna ceva, era o mare onoare"

0
Autor: Cristinel C. Popa 12 Mar 2009 - 00:00

Cristi Ciobanu (38 de ani) era acum 20 de ani student în Iaşi. "Dacă voiam să mă încălzesc, că era frig în cămine, mergeam la prietenii mei din T17. Stăteau la etajul 8, unde cu greu ajungeau controalele admi­nistratorilor şi ale directorilor co­mu­nişti de cămin.



Ei puneau în priză radiatoare făcute de cei de la Electrotehnică, sculptate în BCA şi care aveau zeci de rezistenţe groase, mari. La tablourile electrice erau puse cuie uriaşe, să reziste la consumuri foarte mari de energie electrică.

Consumul electric în 1989 era asiduu supravegheat, aşa încât studenţii cuminţi de la etajele inferioare erau obligaţi să stea în frig. Oricum, căldura nu ajungea atât de sus. Căminul T17 din complexul Tudor Vladimirescu se spunea că este, alături de cantină, unul dintre cele mai mari edificii studenţeşti de acest tip din Europa. La parter era şi cabinetul medical. Acolo, studenţii stăteau cuminţi la rând, burduşiţi de pachete cu cafea, cu ce se găsea, pentru a căpăta ne­sperata scutire medicală în care se treceau tot felul de afecţiuni psihice, tinichele pentru anii de astăzi. Li se puneau chiar afecţiuni psihice grave, pentru a scăpa de exmatriculare. Doctoriţa locuia pe Strada Karl Marx, la o vilă. Veneau săracii cu probleme, aveau
curcile tăiate în paporniţă, ieşea dof­toreasa afară din cabinet, vedea că studentul sărac stătea cu mămucă pe hol alături de paporniţe, îi nota pe o hârtie adresa şi îi spunea unde să se prezinte. La ea acasă, evident, să răstoarne prada.

La fel se proceda şi pentru aranjarea examenelor. Nu exista profesor care să nu fie corupt, chiar şi zbirii din facultate se potoleau cu banii de 100 de lei făcuţi fâşicuri sau la plic. Aceştia nu acţionau decât prin intermediari, dar se putea trece orice examen. Îmi aduc aminte că, în sesiunea din februarie, cereau aceştia chiar şi produse alimentare care nu se găseau, ulei şi zahăr, pachete cu cafea şi alte alimente pe cale de dispariţie.

Naveta spre casă se făcea rar, pentru a aduce de mâncare. În oraş, chiar dacă aveai bani, nu prea aveai de unde cumpăra. Dar nu existau nici mijloace de transport în comun, maşini pentru transportul inter­urban.
Ca să ajungi, de exemplu, la Paşcani sau la Huşi cu maşina, trebuia să schimbi două rate, pentru că Ceauşeascu dăduse o directivă prin care nu aveai voie să mergi mai mult de 40 de kilometri. Ca să nu se consume prea mult carburant. Nici cu trenurile nu era prea uşor, pentru că erau nemodernizate şi friguroase. Veneau studenţii cu bidoane de vin pe culoar şi cântau ca nebunii.

Atunci, a fi student însemna ceva, era o mare onoare. Acum, oricine poate fi. A, şi să nu uit: era şi un examen foarte serios de admitere."

Serviciul de email marketing furnizat de