Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Povestea mea începe într-un sat în largă câmpie a Bărăganului. Colectivizarea a început de pe "linia mare", unde stăteam noi, Moşoii... şi Belereaza, şi Farfasole, şi nea Lisandru Pieluşină.
La câţiva ani după colectivizare, grajdul în care ţineam caii şi vaca rămăsese pustiu, coteţul porcilor şi poiata găinilor goale. Doar grădiniţă de flori mai trăia. Grădiniţă, florile nu. În locul lor, în tot satul, creşteau acum roşiile numite, nu ştiu de ce, "bizon". Roşii din care nu-ţi permiteai să mănânci decât târziu, după al treilea rod, pentru că erau culese cu grijă, sortate şi frumos aşezate în lădiţe şi duse la Oficiul de colectare a legumelor şi fructelor. Iar de aici la export. Ţara trebuia să facă export, iar pentru oamenii simpli, ca mine, era îndeajuns de bun al patrulea rod de legume.
Cum din zilele de muncă la CAP mama şi tata nu puteau sătura gurile celor trei copii, capul familiei s-a urcat într-o zi într-un tren de marfă şi s-a oprit într-o baracă de şantier în Bucureşti. Din acea zi, viaţa familiei noastre (mai precis cea de bucătărie) avea să capete alt gust, alte mirosuri. Seara, când personalul Bucureşti-Urziceni oprea în staţia Fierbinţi şi tata venea acasă, noi, copiii, îl aşteptam în capătul uliţei. Ne aducea zilnic pâine şi o dată pe săptămână, într-o sacoşă de doc albastru, "ţambale" sau "adidaşi". De fapt, nişte coaste bine curăţate de carne şi copite de porc. Mâncam astfel tot ce pofteam: ciorbă, tocană, ciulama, piftie, sos. Numai prăjituri şi tort nu ne făcea mama din aceste "delicatese". După ce, în vacanţele de vară, noi, copiii, ne câştigam pâinea cea de toate zilele (fie alături de mama la munca câmpului, fie alături de tată pe şantier), ne-am trezit, să zic aşa, crescând o dată cu ţara. Şi, odată crescută, sora noastră, Niculina, s-a măritat. Şi, tot în logica firescului biologic, după nouă luni ne-am bucurat de o splendoare de nepoţel: Mitel.
După cinci ani, în toamna lui 1989, Mitel a împlinit 5 ani. Era început de decembrie atunci când a fătat şi văcuţa noastră, Bombonica. O biată vită care nu ştia că este prinsă în planul de "creştere a şeptelului ţării". Plan care nu îţi dădea voie să sacrifici bovinele tinere, dar care plan nici el nu ştia că nu ai cu ce creşte bietul animal. În seara aceea, când Bombonica a fătat un viţel negru cu o pată albă în frunte, Mitel nu se culcase. "Ce frumos e, tataie! Mi-l dai mie?" "Bine, dar culcă-te." După ce Mitel s-a culcat, tata a luat doi saci şi a băgat viţelul în ei. Şi l-a legat. Şi l-a ţinut aşa până l-a sufocat. L-a dus în pădure şi l-a îngropat. Auzise că aşa făceau şi văcarii de la CAP, fiindcă nici CAP-ul nu mai avea cu ce să hrănească animalele.
A doua zi de dimineaţă, Mitel s-a dus la băiatul lui Gheorghe a lui Belereaza, Stefan: "Fanele, hai să ne jucăm cu viţelul!". "Care viţel, Mitele?", l-a întrebat nea Gheorghe Belereaza, tehnician veterinar şi secretar de partid al CAP-ului. "Viţelul meu, nea Gheorghe. A fătat aseară văcuţa." Nea Gheorghe Belereaza era o matahală de om şi un munte de prostie. Copiii l-au poreclit "Boul". Şi aşa îi ziceam toţi.
Aşa că, atunci când ne-am trezit în curte cu miliţianul Prună şi cu Gheorghe Belereaza, tata s-a prins şi a întrebat doar atât: "De ce, Prună, ai venit şi cu Bou'?". "Ca martor, Ioane." "Un bou? Doi boi?"
Mitel, speriat, nu mai înţelegea nimic. "Unde te duci, tataie?" "Nicăieri, Mitele. După viţel. Dar daţi şi voi Boul afară din curte."
După două săptămâni, tata s-a întors acasă. Venise revoluţia. Aşa ziceau unii. "Ai găsit viţelul, tataie?" "Da. Dar l-am pierdut, Mitele. Dar voi de ce n-aţi dat Boul afară din curte?"
Diana Petre, studentă la Universitatea "Dimitrie Cantemir"
