Călător în lagărul comunist

Mă numesc Eugen Nicolaescu şi îmi aduc aminte că "Epoca de Aur" mi-a oferit cele mai deosebite momente din viaţă. Am speculat orice ocazie de a face ceva mişto, să driblez sistemul şi să mă distrez într-o societate gri.

Eram muncitor într-o întreprindere de "elită" a sistemului, cu un salariu mărunt, conform unei categorii mici. Başca, făcut UTC-ist cu japca. Iunie, 1989... se întoarce dintr-o excursie, pe cont propriu, un bun prieten. Fusese în "lagărul comunist" cu cortul şi rucsacul. Am înnebunit!! Ne-a povestit şi ni s-au aprins becurile... adrenalină la maxim.

Împreună cu un coleg am hotărât să punem de-o ieşire din ţara lu' Ceaşcă. Ungaria, Cehoslovacia, RDG, Polonia! Pentru noi, nişte rebeli, era ceva de neimaginat.

Ne-am dus spăşiţi la mai-marii întreprinderii şi am făcut o cerere, au analizat-o şi după două şedinţe de plen ne-au dat favorabil. Ne-am scos paşapoarte, am făcut cozi la schimb valutar, bilete de tren, bagaje şi multe liste. Am întrebat în stânga şi în dreapta cu ce se poate face bişniţă. Coniac în Ungaria şi conserve în Polonia (polonezii erau mai fomişti ca noi).

Aveam rucsacuri cu cadru metalic, am făcut suluri de sute de lei şi le-am tras cu aţă prin cadru. Am luat câteva zeci de conserve şi de sticle de coniac d-ăla ordinar. Am luat şi o paragină de cort şi ceva haine şi am plecat.

Am avut ceva aventuri în tren la ieşirea din ţară. Un vameş plin de zel ne-a spus că avem prea mult coniac şi că ori mai bem vreo patru sticle, ori îl aruncăm. Am dat frumos cep la patru sticle şi am vărsat pe geam altele cu cafea, umplându-le cu alcool. Ne-am dat pe la gură cu el, să pară că am băut şi l-am aşteptat pe fraier. Când a venit la control am făcut pe matolii şi aşa am scăpat.

Ungaria, Budapesta foarte mişto, dar şi foarte scump. Am mişunat două zile, am vândut coniacul şi am plecat către Cehoslovacia.
Bratislava, un oraş cochet, preţuri bune pentru noi. Am dat iama prin ceva baruri şi pizzerii.

Ne-am cazat într-un mare camping internaţional pe malul unui lac imens. Ne-am orientat şi am găsit o gaură în gard şi am stat pe blat.

Primele cumpărături: ţigări americane, tricouri şi adidaşi. Am stat câteva zile în Bratislava, apoi a urmat Praga, un oraş uriaş. Poduri peste Vltava luminate a giorno. Într-o noapte am reuşit să ne rătăcim. Am ajuns într-un cartier dichisit de vile şi n-am mai ştiut drumul spre centru.

Dar norocul nu ne-a părăsit şi l-am întrebat în engleză pe un tip care-i drumul. Foarte amabil, ne-a poftit în maşină şi a propus să ne facă un tur de oraş. Ne-a plimbat, ne-a prezentat oraşul, podurile, monumentele, după care ne-a lăsat fix în centru.

Oriunde te uiţi dai de pub-uri: lângă parcuri, pe bulevarde, pe uliţe, la suprafaţă şi underground.
Într-o cârciumă obscură am întâlnit într-o noapte o gaşcă de rockeri nemţi. Ne-am împrietenit pe loc, am tras o beţie straşnică, am făcut schimb de numere de telefon, rămânând să-i sunăm când ajungem în Berlin.

Drumul cu trenul dintre Cehoslovacia şi RDG este cel mai spectaculos dintre toate. Trenul trece prin defileul Elbei şi ajunge în Dresda. Un oraş frumos, cu un mare parc lângă gară. În parc, printre pomi şi flori, mişunau liberi o mulţime de iepuri. Atunci, în '89, azi nu garantez că ar mai fi vreunul.

Ciocolată, am mâncat ciocolată elveţiană şi germană cât pentru toată viaţa. Pui la rotisor şi bere cât cuprinde. Cafenele şi terase, magazine cu ţoale, jeans, tricouri, toate de firmă şi preţuri modice. Ne-am cazat într-un camping din afara oraşului, la câteva staţii cu autobuzul.

După câteva zile de distracţie am părăsit Dresda şi am ajuns în Berlin. Alexanderplatz, un centru fabulos. Turnul televiziunii, magnific. Urci, bei ceva şi admiri Berlinul de Est şi-l vezi şi pe cel din Vest. În rest, monumente, Poarta Brandenburg, lume multă, pestriţă, distracţie. Şi Zidul... monstruos. Soldaţi ruşi şi nemţi mişunau peste tot. Deranjau doar prin prezenţă. Panouri imense cu Lenin şi Marx contrastează frapant cu rockerii, cu agitaţia tumultuoasă a oraşului.

Viaţa de noapte era de neimaginat. Nu se făcea economie la nimic. Era o forfotă continuă, toate localurile erau pline, înnebuneşti când te gândeşti că sunt tot socialişti şi comunişti.

Ne-am întâlnit cu gaşca de rockeri şi am petrecut în baruri şi cârciumi frecventate de ei. Am găsit cazare la o gazdă, într-o vilă grozavă. Am lăsat acolo bagajele şi, încărcaţi doar cu două genţi de conserve, am luat un tren de noapte spre Polonia.

Varşovia... în afară de gara centrală, care are o formă futuristă, cu linii de tren supraetajate, nu prea ai ce să vezi. Blocuri gri, oameni necăjiţi, foame, magazine goale, praf. România era parfum.

Am intrat într-un mare hotel, ne-am dus la exchange şi am schimbat toţi Bălceştii (1 leu = 1.000 de zloţi). Am vândut toate conservele pe la cozi. Polonezii se băteau pe ele. Am reuşit să strângem câteva zeci de mii de zloţi pe care i-am cheltuit în câteva ore pe haine, casete audio, baxuri de ness, de cafea, de ţigări.

Mi-a venit ideea să luăm un ferryboat de la Baltică şi să o ştergem definitiv în nord: Norvegia, Suedia, Finlanda. Amicul meu a fost încântat de idee, dar l-a năpădit brusc dorul de ţară, mamă şi tată. No comment.

Încărcaţi de bagaje, ne-am urcat în tren şi am ocupat un compartiment. La un moment dat cineva a ciocănit la uşă, am deschis şi minune: un grup de americani. Tineri, haioşi şi probabil sătui de Caraibe, Malibu şi alte zone exotice, au ales să viziteze Europa de Est. Erau şase inşi, noi doi... Ne-am pus pe vorbă, pe schimbat tricouri şi casete cu muzică.  I-am rugat să ne ajute în vamă cu bagajele. Ştiam că vameşii polonezi, ca şi cei români, sunt fomişti şi le vor confisca. No problem! Trenul se opreşte, noapte, vine controlul. Paşapoarte şi bagaje. Şase bucăţi americane, frumoase, albastre şi două bucăţi româneşti, verzi şi nasoale. Le ia pe toate, le studiază, le înapoiază americanilor şi le opreşte pe ale noastre. Mă ocheşte pe mine, am barbă, plete şi o bandană. Nu semăn cu cel din poza din paşaport. Urlă pe limba lui, gesticulează, că trebuie să mă dau jos din tren. Mă întreabă de bagaje. I-am arătat o pungă cu un tricou, o pungă de cafea şi un pachet de ţigări. Mi le-a confiscat. Restul era la băieţii USA.

Ăştia, când au văzut că e groasă cu mine, au început să comenteze. Nu a scăpat vameşul decât când mi-a înapoiat paşaportul.

Am ajuns fără alte probleme în Berlin. Au vrut să-mi dea 100 de dolari şi să-mi facă invitaţie să vin în State. Dar am refuzat suta, de frică să nu mă prindă cu valută din Vest, că mă bagă la bulău.

Am mai stat un timp în Berlin, după care am luat trenul spre ţară. Înainte de gara din Budapesta, trenul opreşte într-o haltă. Noi am crezut că e gara principală şi am hotărât să coborâm să cumpărăm câte ceva.

Eram cu bagajele pe peron şi locul era ciudat, necunoscut. Trenul se pune în mişcare, noi căscăm ochii mari, o luăm la fugă pe lângă el cu limba de-un cot. Mă apuc disperat de-o uşă, o deschid. Călătorii se uită ciudat. Trenul ia viteză, eu nu mai am aer, amicul meu încă aleargă voiniceşte cu un rucsac mai mare decât el în spate pe lângă tren. Îi apuc rucsacul şi îl arunc între vagoane, apoi se aruncă şi el pe uşă, lângă mine. Călătorii se holbează şi se închină, nouă nu ne ajunge aerul, nu putem vorbi, stăm pe jos traşi la faţă. Trenul merge cinci minute şi ajunge în gara din Budapesta, unde staţionează o ora.  Râdem ca proştii.

După un drum lung şi şase ore întârziere, Expresul ajunge în Bucureştiul mult iubit. Totul este gri, prăfuit şi trist. Dar amintirea excursiei luminează totul în jur.
a consemnat Andreea Nicolaescu, studentă la Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir" din Bucureşti