x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cartelele "babuinilor" şi proiecţii în sala de lectură

0
Autor: Cristinel C. Popa 16 Mar 2009 - 00:00

Cristian Ciobanu (38 de ani) nu şi-a imaginat că va trăi schimbări atât de radicale în cei 20 de ani care au trecut, multe în bine, altele în rău.



"Dacă aveam bani şi nu voiam să mănânc carnea aceea hidoasă de oaie, ca o gumă, de la cantina studenţească, mă opream după ore la restaurantul Mioriţa, unde mâncam brânză cu smântână, papanaşi, apoi, prin mai 1989, nu mai găseam nici d-astea, decât omletă cu brânză, nici măcar lapte bătut nu mai era, aşa că beam un brifcor, care uneori era supraacidulat, de-i stropeam pe toţi când îmi deschidea vânzătoarea ca­pacul sticlei. O aranjam după aceea singur în navetă: îi dădeam drumu’ de sus şi făcea poc, de atră­gem atenţia. În lunile februarie-martie 1989 nu-ş‘ cum s-a făcut de aveam bani, aşa că mi-am cumpărat o cartelă de la «babuini». Cum, nu ştiţi ce-s ăia babuini? Aşa le spu­neam noi studenţilor arabi. Aceştia erau cu toţii cazaţi în căminul T7, din cuplul T7-T8, că erau căminele cup­late. Că­minul T8, plin cu studenţi obiş­nuiţi, îi spiona pe cei din T7, plin cu străini, şi invers. Colcăia de informatori, securişti, miliţienii veneau seara şi stăteau geană pe ce se întâmplă.

Curve cu duiumul, la fiecare etaj, găşti întregi de piţipoance. Pe aviziere la in­trare, anunţuri, vând cafea «Mocca». Mocca era denumirea ca­felei. «Tund, execut planşe!» Arabii erau de fapt nişte sărantoci ce proveneau din ţările cu simpatii comuniste. Stăteau acolo şi nişte coreeni, rupţi în fund, de altfel. Babuinii făceau şi ei bravadă cu ca­feaua eco­nomisită acasă, pe care o făceau acum cadou gagicilor fericite foc că se încălzeau şi ele la focul sacru de abanos. Zâmbeau şi ele bucuroase în faţa figurinelor ţepene cu cârlionţi. Tot aici erau cazaţi şi sportivii, rug­bişti în special, mulţi dintre ei cu sarcini precise, de partid şi de stat. Mai provocau câte un scandal, bătaia dintre aceştia era una regulată. Între ei, sau între ei şi sportivi. Primeam de la arabi, în schimbul a 400 de lei, o cartelă diferită de a celorlaţi prin faptul că era ştampilată pe spate". Cristi Ciobanu mergea cu ea şi mânca la o sală specială, situată în spatele cantinei. Acolo, în schimbul cedării bonu­rilor de dimineaţă, prânz şi seara, pri­mea o masă serioasă cu cartofi prăjiţi, friptură de pui şi pră­jitură desert. Grija societăţii comuniste pentru valuta şi informaţiile preţioase obţinute.

"La cantină se puteau uşor trişa babele care serveau. Rândul se forma în spatele unui pergole înalte, un zid de sticlă care, la nivelul de jos, al pantofilor, se termina, era ca un sertar deschis. Când ajungeai în dreptul farfuriilor pline cu mâncare, într-un moment de neatenţie, pasai farfuria cu mâncare pe dedesubt şi luai alta pe bonuri. Însă trebuia să vorbeşti cu un prieten, care prelua farfuria zbură­toa­re pe dedesubt. Dacă se prindea bătrânica, te ardea puternic cu polo­nicul, nu aveai ce face decât să te aperi cu mâinile, dar îndrăzneţul care pasa pe dedesubt patru-cinci farfurii, de exemplu, hrănea tot atâţia colegi flămânzi, cu preţul unei chelfăneli zdravene de la băbuţă. Însă se mai putea face o şmecherie pentru a te hrăni, chiar şi fără să furi sau să ai cartelă.

Un coleg care era de serviciu la cantină îţi dăruia, pentru câteva minute, halatul său alb. Aşa puteai pă­trunde nestingherit printre bucă­tărese şi, după ce te înfruptai bine, mergeai în sală şi i-l înapoiai. La ieşirea din cantină te întâmpinau afişele. «Proiecţie video, cămin T10, sala de lectură». Se terminase sesiu­nea în fe­bruarie şi puteai merge liniştit la un film. Se proiectau filme porno chiar şi ziua în amiaza mare, lumea dorea aşa ceva, unu – că nu mai văzuse, doi – că nu oricine poseda un videocasetofon, chiar ş-aşa cum era atunci, greu de câteva kilograme bune. Casete din alea mari. Când am văzut prima dată cum făceau sex oral, mi-a venit să intru în pământ. Dar erau fete care nu se sinchiseau deloc, savurau lejer cârnat afumat adus de la ţară, stropit cu muştar chiar în sala aceea plină de icnete şi hăhăieli. «Ie, uăi, ş-o pupî acolo, aşă», mai striga câte un tânăr ţărănuş intrat clandestin la proiecţie în cămin. Mie mi-a plăcut foarte mult «American ninja», dar şi «Experimentul Philadelphia». Intrarea nu costa foarte mult, circa 10 lei. Se putea chiar şi închiria un video, cu tot cu casete".

Serviciul de email marketing furnizat de