Casa de Comenzi Mercur livra fericire

Ciocolată chinezească, cacao, cafea, unt, bere, măsline, drajeuri, carne de vi­tă, carne de porc, ouă, zahăr…

Furgoneta rablagită opreşte cu scârţâit în faţa porţii şi vecinii ies în stradă, pe un frig de ianuarie abia înmuiat de razele soarelui cu dinţi, înainte să apuce proprietarul de drept al comenzii să mi­roasă primul pachet. Cutia mare din aluminiu este aburcată pe un umăr de şoferul mătăhălos şi copiii dau nă­vală să deschidă uşa fericirii.

Pe masa mare din bucătărie, obscen de goa­lă în aşteptarea mâinilor care o um­plu cu frenezie, se înşiră cafeaua, cio­co­lăţile cu albinuţa şi caramelele vietnameze, fleicile de porc, muş­chiuleţul de vită, câte puţin din fiecare.

Parcă o văd pe mama cum îm­parte în gând conţinutul pache­telor, în aşa fel încât să-i ajungă pentru zece feluri de mâncare. Noi, copiii, încercăm să ne în­chipuim unde ar mai putea ma­maie să ascundă dulciurile.

Le găseam de fiecare dată şi le mâncam pe toate într-o zi. Mai lăsam, de formă, ambalajele frumos aşe­zate, ca să nu se observe din pri­ma că s-au evaporat.

Ca într-un număr de magie, şoferul scoate unul câte unul produsele din cutie, anunţându-l pe fiecare cu voce tare. Înainte să ple­ce, cu nota de comandă în mâ­nă, repetă apăsat ce a adus, înca­sează 1.110 lei şi ia bacşişul. Visam la mo­mentul când casa de comenzi îşi va trimite duba ori de câte ori o voi chema.

Atunci mi-am dorit ca visul să mi se îndeplinească mai mult ca niciodată, pentru că se lăsase cu bătaie pentru mâncare cu numai o săptămână înainte de festinul de la Mercur. Se băgaseră pui Petreuşi la Alimentara din spatele Cinema­tografului Flamura. Când s-a auzit că se dau Petreuşi, Strada Preda Bu­zescu s-a golit. Bunicii şi-au luat nepoţii de o aripă (fericiţi cei care reuşeau să se strângă patru în lipsa părinţilor plecaţi la serviciu) şi scăunelele pliante la subsuoară şi au îngroşat coada altoită pe trei rân­duri. "Să se dea câte unul, să ajungă la toţi!" Sloganul ăsta a exis­tat cu ade­vărat, chiar dacă acum îl repe­tăm ca pe un banc bun. Foa­mea era inventivă. Amuzantă chiar, dacă ai uitat scandalurile care izbucneau ori de câte ori se termina marfa.

Am stat la coadă până spre seară. Pentru picime era prilej de distrac­ţie. Se legau amoruri, se făcea schimb de capace, se juca şotron şi se şopteau secrete, dar totul se pe­trecea la o aruncătură de băţ de bu­nici. Ferească Sfântul să ajungi în faţă şi să nu fie mucosul la post. Câte palme nu s-au lipit de feţele şi dosurile nepoţilor care nu percepuseră importanţa prezenţei lor la coadă. Până la 4:00 după-masa nu ajunsesem încă în faţă, să ne luăm raţia, aşa că ni s-au alăturat şi pă­rinţii, sosiţi într-un suflet de la serviciu. Ce bine! Luăm mai mulţi pui. Şi coada s-a făcut pe cinci rânduri…

În seara aia a venit Miliţia să facă ordine printre oamenii turbaţi de furie. Au spart geamurile la Alimentara. I-au oprit înainte să lin­şeze vânzătoarele bănuite că au mai dosit nişte lăzi cu Petreuşi. "Huooo!", un vaiet prelung a ieşit din pieptul a sute de oameni, disperaţi că rămân fără puii piperniciţi şi vineţii.

Nimeni nu voia să creadă că s-au terminat, după orele în care în­gheţaseră. Eu aveam 10 ani şi mân­cam unul întreg la o masă, iar mama mă lăuda, glumind: "Cât poate să mănânce fata asta… Un pui întreg!". Am plecat spre casă plouaţi, părinţii nervoşi, bunicii resemnaţi, copiii speriaţi. Fără pui. Tata a fost cel mai afectat de lipsa Petreuşilor. La două zile după revolta de la Alimentara a venit acasă, noaptea târziu, cu Dacia lu’ naşu. A scos din portbagaj o ladă plină cu pui congelaţi, pe furiş, ca un asasin, şi a trântit-o pe masă. În seara aia aproape că mi-am bătut recordul. Am mâncat un pui şi jumătate. Eram convinsă că din cauza lui tata se iscase bătaia de la Flamura. Că vânzătoarele chiar pitiseră nişte lăzi, aşa cum ţipa lumea. Pentru noi. Peste ani, am aflat că îl ajutase un cunoscut, cu o relaţie la o fermă de pui.