Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vara, tata nu mai avea meditaţii. În cursul anului şcolar dădea meditaţii la matematică, pentru că din salariul lui şi al mamei nu s-ar fi putut plăti ratele şi trăi. Aşa că vara eram descoperiţi cu banii.
Într-un an, s-a întâlnit taică-meu cu amicul lui din tinereţe, Romeliu Copilaş, mare pictor. Din vorbă-n vorbă, s-a ivit ideea că ar putea şi taică-meu să mai câştige un ban dacă vopseşte nişte materiale pentru rochii. Catifea şi pânză topită.
Zis şi făcut. Romeliu l-a introdus pe tata la Fondul Plastic, unde erau nişte etuve în care se fixau culorile pe materiale, l-a ajutat să cumpere culori şi a început treaba. Sufrageria noastră a devenit atelier. Taică-meu s-a dovedit a avea un talent extraordinar la desen, astfel că, în loc să vopsească pur şi simplu nişte materiale, a început să creeze numai unicate. Atât motive abstracte, cât şi adevărate picturi. Îmi aduc aminte câteva materiale, unul din catifea era cu un păun superb, altul cu un peisaj japonez.
În scurtă vreme, toate cunoştinţele noastre şi cunoştinţele cunoştinţelor noastre au cumpărat materiale. Se vindeau ca pâinea caldă. La un moment dat, printr-o prietenă de familie, ai mei au cunoscut-o pe Ghita, o italiancă studentă la medicină în Bucureşti. Ghita a avut nevoie în acea vară să lase undeva nişte bagaje şi noi ne-am oferit să o ajutăm. A cumpărat şi materiale pentru rochii, iar printre lucrurile pe care ni le-a lăsat în custodie era şi un radiocasetofon "Continental". Când l-am văzut, inima a început să mi se zbată ca la prima iubire. De multă vreme îmi doream şi eu un casetofon, nu atât că aş fi fost ahtiat după muzică, dar Marius de la şapte avea casetofon japonez şi eu nu aveam. Deci am tăbărât pe ai mei să îl luăm.
Ghita cerea pe el 6.500 de lei, o sumă mare, dar făcea să dai banii ăştia şi să scapi de gura mea.
Până la urmă s-a făcut un fel de troc, Ghita nu a mai dat banii pe nişte materiale şi noi i-am dat o sumă mai mică şi gata. Aveam casetofon!
Mai greu a fost cu casetele, dar tot Ghita ne-a cumpărat de la Shop vreo două casete, cum nu mai văzusem până atunci şi nici de atunci încoace. Acele casete erau de 60 de minute pe fiecare parte.
Am mai împrumutat de la prieteni o perioadă câteva casete, dar în scurt timp m-am plictisit, mai ales după ce am ascultat casetele noastre de zeci de ori, până s-a agăţat banda şi le-am smuls din aparat cu înjurături. Totuşi, în ceea ce mă priveşte, ţelul fusese atins: i-am arătat lui Marius că am şi eu. De muzică nu aveam chef, Pegasul şi mingea de 35 de lei erau mai interesante.
A venit toamna şi tata a reînceput meditaţiile. Activitatea, evident ilegală, cu Casa de modă "Sufrageria" nu mai putea continua. Fără o dezvoltare care să implice creaţia propriu-zisă a rochiilor şi diversificarea clientelei nu mai mergea. Iar banii din meditaţii constituiau un venit sigur.
Şi aşa, s-a mai încheiat un episod din lupta pentru supravieţuire în comunism. Uneori mai visez şi astăzi ce-ar fi fost dacă la momentul ăla se puteau face lucrurile astea legal, cu firmă şi tot tacâmul. Poate acum eram un fel de Cătălin Botezatu. Fără haine cu paiete, fes pe ochi, ochelari de soare enormi şi, probabil, nu la fel de trendi.
Citește pe Antena3.ro
