x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Ce nu face omu’ pentru Tom şi Jerry"

0
Autor: Andreea Sminchise 10 Apr 2009 - 00:00

În aprilie 1989, Răzvan avea 9 ani. Stătea cu părinţii lui într-un apartament din zona Pieţei Obor din Bucureşti şi era mândru de cravata lui de pionier. Dar nimic nu-i plăcea mai mult decât desenele animate.



"În fiecare week-end ne dădeau la televizor trei desene animate. Vedeam Miaunel şi Bălănel, Lupul şi Iepuraşul, Lolek şi Bolek... Tot felul... La ora la care începea emisiunea - adică pe la prânz - mă cocoţam în fotoliu şi nu-mi mai dezlipeam ochii de ecran.

Îmi amintesc şi acum cum apărea crainica, într-o fustă nici scurtă, nici lungă, picior peste picior, cu mâinile împreunate pe genunchi şi începea să zică programul. E, în week-end-ul ăsta de care-mi amintesc cel mai bine femeia a apărut ca de obicei şi, la un moment dat, a zis: «La ora 14 şi 30 de minute, desene animate pentru copii - Tom şi Jerry».

Eu Tom şi Jerry văzusem o singură dată în viaţa mea, pe o casetă video adusă de văru-meu din Germania. Mi-au plăcut mult de tot atunci şi m-am ofticat că n-a vrut să mi-o lase mie când a plecat înapoi.

Când am auzit la televizor că o să dea Tom şi Jerry m-am repezit de pe fotoliu şi am luat aparatul în braţe. L-am strâns tare, iar pe tanti de pe ecran am pupat-o cum o pupam pe mamaie când îmi aducea glucoză sau mentosane. Dup'aia s-a în­tâm­plat tragedia... Habar n-am nici acum ce am vrut să fac... Dacă, în euforia mea, am vrut să dansez cu televizorul prin casă... Nu ştiu.

Cert e că n-am reuşit să mă dezlipesc de el după pu­pă­tură, aşa că l-am tras jos de pe măsuţa pe care stătea. Era un «Diamant» cu lămpi, mare şi greu, care s-a făcut praf când a luat contact cu covorul «persan» din sufrageria alor mei. A venit mama, speriată, a urmat teoria chibritului şi o palmă la fund de la tata, care, în week-end, aşa cum eu aşteptam desenele, aştepta şi el etapa la fotbal.

Am început să plâng în hohote, nu pentru ceartă, nici pentru palmă, ci pentru că n-aveam să mai văd Tom şi Jerry. M-au trimis să mă culc în dormitor. Asta cu dormitul după-amiaza nu mi-a plăcut niciodată şi mai ales la sfârşit de săptămână. Am plâns cât am plâns, dar apoi m-am potolit, pentru că gândul că trebuia să văd desenele animate îmi spunea că nu e timp de pierdut. M-am dat jos din pat, m-am dus spre uşă şi i-am auzit pe ai mei certându-se. Ziceau că trebuie să dea nu ştiu ce nu ştiu cui ca să facă rost de alt televizor.

Mama zicea că ea nu dă nimic, că n-are nevoie de televizor. Tata ţipa că lui îi trebuie şi o ameninţa pe mama că, altfel, se va duce la barul «Stadion» în fiecare sâmbătă şi duminică. Era clar că pe acolo n-aveam cum să scap. M-am dus la geam - stăteam la etajul 1 - şi m-am uitat în jos. Apartamentul nostru era chiar deasupra intrării în scara blocului, aşa că sub geamul meu, la aproape un metru, era streaşina din beton de deasupra treptelor de la intrare. Nu mai sărisem niciodată pe acolo şi mi-era cam frică. Mi-am făcut so­co­­tea­la că, fiind destul de înalt pentru vârsta mea, până pe strea­şi­nă puteam să ajung fără să mă ră­nesc, dar mă temeam că, de aco­lo, nu voi putea sări jos fără să-mi rup ceva... Erau vreo 2 metri jumate...  

Da' ce nu face omu' pentru Tom şi Jerry! Am deschis geamul, am sărit pe streaşină şi m-am învârtit un pic, să-mi fac curaj. Am găsit o latură de pe care puteam sări, cu un pic mai mult avânt şi cu ceva noroc, în spaţiul verde de la parter. Măcar cădeam pe pământ, nu pe asfalt. Mi-am luat avânt şi am sărit ca prostul, de frică, cu ochii închişi. I-am deschis în cădere. Am aterizat chiar în stratul de narcise al doamnei Solomon, vecina de la parter, care îşi punea flori sub geam în fiecare primăvară. Nu mi-am rupt nimic, dar narcisele arătau ca şi cum aveau nevoie de resuscitare...

Am fugit repede, ca nu cumva să iasă madam Solomon şi să înceapă cu ţignalul, că ar fi auzit-o ai mei. Am fugit fără să mă uit înapoi până la blocul vecin şi m-am dus direct la uşa lui Dragoş, colegul meu de bancă. Ai lui erau într-o vizită şi el era acasă doar cu frate-su', mai mare cu patru ani. Amândoi erau la televizor, aşteptau să înceapă Tom şi Jerry. Că mi-am luat mai mult decât o palmă la fund când am ajuns seara acasă cred că nu mai e cazul să zic. Da' am văzut eu Tom şi Jerry? Am văzut!"
Citeşte mai multe despre:   jerry,   tom jerry

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de