x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Clasoare pline cu Tipi-Tip

0
Autor: Andreea Sminchise 06 Iul 2009 - 00:00

În vara lui 1989 aşteptam să înceapă şcoala. Împlinisem 7 ani în iunie şi toată lumea îi spunea mamei că ar fi trebuit să mă dea în clasa I de anul trecut, că sunt „ditamai capra". Adevărul e că ştiam deja să citesc şi să scriu. Tataie, Dumnezeu să-l ierte, mă învăţase de pe la 5 ani.



Şi, pentru că a văzut că prind repede şi îmi place, tata a încercat la rândul lui să-mi dezvolte tot felul de pasiuni „mai potrivite" unui copil precoce. Aşa am ajuns ca, la grupa mare, când toată lumea punea la colţul „Ce pot face două mâini dibace" figurine de plastilină sau cusături pe carton, eu să-i aduc tovarăşei educatoare un ierbar, un mini-insectar sau clasorul meu cu timbre.

Tata mă învăţase totul despre plantele pe care le presasem între filele unui DEX, despre gândacii şi fluturii pe care îi prinsesem cu bolduri într-un suport de zăpadă artificială şi des­pre mărcile poştale. Recunosc acum că, deşi păream foarte interesată de toate, în realitate ierburile şi flo­­rile nu-mi provocau nici o tresărire, iar insectele mă scârbeau de-a binelea.

Îl ascultam însă pe tata cu atenţie ma­xi­mă, repetam după el şi reţineam tot felul de de­talii inutile, pentru că îmi părea rău de stră­dania lui. Punea atâta suflet, era atâta mân­drie de mine în ochii lui, încât nu mă lăsa sufletul să-l dezamăgesc.

Ceea ce îmi plăcea într-adevăr era filatelia. Cum prindeam un bănuţ, alergam la poştă să cumpăr un plic cu timbre. Îl desfăceam cu atenţie, să nu cumva să rup vreo marcă din interior, le împrăştiam pe toate pe biroul din camera mea şi le alegeam. Puneam deoparte dublurile, pentru schimburi, fă­ceam grămăjoare cu seriile şi mă uitam cu înfri­gurare după „neştampilate". Acelea, îmi spu­se­se tata, erau cele mai valoroase timbre.

O vreme, mi-am ţinut colecţia într-o carte. Apoi, de ziua mea, am primit două clasoare mari, cât caietele studenţeşti, cu coperţi albastre, cartonate. O zi n-am ieşit din casă. Mi-am aranjat timbrele în ele, clasificân­du-le după serii şi imagini. Aveam paginile cu flori, cu păsări, cu fluturi, cu animale, cu sport, cu picturi, cu „sateliţi" (serii aniversare ruseşti, poloneze sau bulgăreşti, cu cosmonauţi, navete spaţiale şi planete), cu „neştampilate", cu „tovarăşul" sau „stema", cu „judeţe" (seria cu stemele judeţelor României) şi, cele mai importante, cu desene animate.

Îmi aduc aminte că cele mai frumoase timbre cu flori erau cele din Guineea Bissau. Aveam şi noi o serie celebră, ro­mânească, cu speciile de plante pe cale de dispariţie. Dar erau mici, colorate fad, cu un fel de ramă argintie şi kitchoasă... Urâte. La capitolul fluturi, conduceu Ungaria şi Vietnam. Papagalii cei mai frumoşi erau din China.

Cele mai co­lorate timbre cu scene din campionatele de fotbal sau de la olimpiade erau poloneze. România, îmi părea mie, stătea cel mai bine la capitolul timbre cu picturi celebre şi timbre cu desene animate. Aveam o serie cu scene din Walt Disney şi una, de zeci de mărci, scoasă de Crucea Roşie. În competiţia cu ceilalţi copii care colecţionau timbre nu ieşeai în faţă însă decât dacă aveai multe „neştampilate" şi cel puţin două coliţe.




La capitolul ăsta stăteam bine de tot, pentru că pe mine mă aproviziona cu timbre şi un­chiul meu de la Constanţa, care era navigator. Şi el era colecţionar şi îşi aducea, din fiecare ţară prin care trecea, cel puţin câte o serie. De la el aveam seriile complete cu pre­mi­an­ţii Nobel pentru ştiinţă, plus coliţă - apărute în Bulgaria, cu fauna Australiei sau cu spe­ciile de animale de la Polul Nord.

Îmi ţineam clasoarele ascunse de frate-meu mai mic, ca să nu-mi fileze timbrele. Într-o zi, l-am prins cu unul dintre ele pe genunchi, frământând plastilină pe co­per­tă. Vroia să facă un om de zăpadă... L-am bătut, înfuriată că mi l-a stricat. Nici până azi n-am reuşit să scot pata aceea mare de plastilină albă de pe cartonul albastru.

Şi apoi, în vara lui '89, am făcut prostia prostiilor. Ieşisem cu clasoarele în faţa blocului şi făceam schimb de timbre cu Dragoş şi Diana, vecini de-o vârstă cu mine. Copiii mai mari se strânseseră şi ei la bancă şi priveau admirativ colecţiile noastre. La un moment dat, Cristina de la scara cealaltă, care era deja la liceu, a scos din buzunar un teanc gros de surprize de la gumă de mestecat cu Tipi-Tip. Le aşeza tacticos pe bancă şi toţi ceilalţi s-au întors spre ea.

Mi s-au aprins ochii când am văzut desenele colo­rate. Erau atât de frumoase! „De unde le ai?", am întrebat-o cu ju­mă­tate de gură. „De la gumă", mi-a zis. Taică-su avea permis de tranzit în Bulgaria şi îi aducea cutii întregi cu Tipi-Tip. Nu mi s-a făcut poftă de gumă, dar aş fi dat orice să am eu colecţia de surprize. Iar Cristina m-a citit imediat. „Le vrei tu?", m-a întrebat râzând. „Mi le dai?", i-am zis, crezând că îşi bate joc de mine. „Facem schimb.` Îmi dai timbrele şi îţi dau surprizele", a zis hotărâtă. Nu mi-a venit să cred. Timbre găseai la poştă câte vroiai, da' surprize cu Tipi-Tip de unde?, gândeam atunci. Logică de copil naiv...

N-am stat pe gânduri. Am scos toate timbrele din clasoare, le-am făcut teanc şi i le-am dat. În schimb, am primit teancul de desene colorate.

Am fugit într-un suflet acasă, de teamă să nu se răzgândească Cristina. M-am dus în cameră şi am început să umplu paginile clasoarelor cu surprize. Când am terminat, m-am dus mândră la tata - „Uite!". Săracul de el, s-a făcut alb ca varul, apoi roşu ca racul. Când i-am mai spus şi povestea schimbului, mai că nu mi-a tras o palmă.

Nici proastă de-a binelea nu m-a făcut, dar am simţit că era cumplit de dezamăgit de mine... Am plecat plângând cu clasoarele la uşa Cristinei. I-am cerut timbrele înapoi. Mi-a râs în nas - „Ursuleţ de catifea, ce se dă nu se mai ia!". Tata n-a mai vorbit cu mine câteva zile. În seara aia, am golit clasoarele şi am aruncat surprizele la gunoi. Mi-a luat vreo câteva luni să le umplu din nou. Dar timbre frumoase precum cele pe care i le-am dat Cristinei n-am mai avut niciodată.
Citeşte mai multe despre:   timbre

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de