x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Codul din ţevi care anunţa bunătăţile

0
29 Sep 2009 - 00:00
Elena M. avea 12 ani în 1989 şi a învăţat ce înseamnă răbdarea şi "descurcăreala" la cozile de fiecare zi unde-şi însoţea mama.

"Încă mai aveam timp, că nu începusem şcoala, aşa că mama m-a luat cu ea la începutul lui septembrie şi m-a dus la magazinul din Strada Narciselor, un pic mai la deal de casa noastră. Se adusese un tir cu caşcaval. Vestea s-a aflat din gură în gură, de la vecinele de vizavi. Gloată, tot cartierul s-a mobilizat exemplar, şi a tăiat-o subtil, cu cartela în mână, la alimentara de la colţ.

Uneori, veneau produse de soi şi la alimentara de la parterul blocului meu, şi atunci lucrurile erau mai simple pentru mine. Mama trăia interconectată cu viesparul plin de promisiuni de la parter. După cum se trăgeau lăzile dedesubt, ştia dacă a venit maşina cu pâine caldă, cărnuri, vin sau fructe. Mama se îm­prietenise cu toate doamnele de acolo, că altfel nu se putea. Dacă tanti Nuţi sau doamna Mimi nu băteau în ţeavă la momentul potrivit, adio marfă bună. Era o chestie şi cu bătutul în ţeavă, că deja aveau un cod anume: dacă se auzeau ciocănituri în ţeava de la dormitor, însemna că a venit pâinea, dacă băteau la sufragerie - băgaseră carne şi brânzeturi, iar bătăile la bucătărie - ulei şi vin. Din prietenie, ne dădeau şi ceva mai multă pâine pe cartelă şi erau atente şi la alte detalii de genul: dacă tata a venit beat acasă, dacă Mica se vizitează la boxă cu nea Nicu de la 1...

În ziua aia, când aflasem de caşcaval, se anunţase pe ţeavă că vine maşina cu portocale. Şofer era unu' Lazăr, un bişniţar care a ajuns azi mare lati­fundiar în oraşul meu. Mama m-a luat de-o aripă şi mi-a zis că mă căleşte. Întâi am mers pe Narciselor la coada la caşcaval. Aici nu era nici o tanti Nuţi şi nici o prietenie, aşa că trebuia să luăm rândul în piept.

Între timp, în faţa blocului nostru se făcuse o coadă zdravănă, de ne ceream iertare când dădeam să ieşim din scară. Rapid, mama l-a ochit pe Lazăr. Nuţi de la magazin era la post, la uşa din dos, unde se vindeau toate bu­nă­tăţile fără să mai ajungă la tejgheaua din faţă, alături de pufuleţi şi de rulada de prune. I-au făcut semn că totul e aranjat, adică punga cu portocale e pusă deoparte. Discret, să nu vadă nimeni, că era primejdie.

La coadă la caşcaval a fost teribil. Primiseră şi peşte, şi tacâmuri de pui. Şefa de alimentară era în mijloc, făcând instrucţie: ne-a aliniat pe toţi pe trei rânduri, iar mamele trimiteau copiii când la unul, când la altul, să ţină locul.

«Hai, grăbeşte-te, că sus la Maşini-Unelte au adus pantofi din piele de la shop», i-a şoptit o cunoştinţă mamei. «Sigur e piele?», întreabă mama, vădit stresată că toate picaseră în aceeaşi zi. Ce să aleagă? Tacâm sau papuci? Mai aveam doi oameni în faţă. A înşfăcat roata de caşcaval şi a lăsat baltă tacâ­murile. 1-0 pentru pantofii de piele. Ne-am suit rapid în autobuz, căci, deşi era doar o staţie, nu trebuia să pierdem o secundă.

La magazin aproape se închidea. Mama a luat-o puşcă spre raionul de încălţăminte, la Angela, cu care avea înţelegere să-i oprească ce e mai bun. Angela s-a ţinut mereu de cuvânt. «Vezi mamă, de la Angela ai păpuşa Oana, fusta roşie, diapozitivele, etc...», îmi spunea din când în când. Angela era Dumne­zeul meu din camera cu gravuri şi ju­cării. O avertiza pe mama să se mişte rapid când aude vreun zvon, că bătea la ochi să rămână cu produse pe stoc când ele se vindeau rapid, de cum ajungeau. Era jocul «acum ori niciodată» şi mama scotea bani din piatră-seacă, «că cine ştie când mai prind». De sub masa Angelei ies 5 perechi de pantofi «made in shop». Mi-a luat mie o pereche, una pentru tata şi pe restul i-a probat pe şest. Şi-a luat şi ea o pereche.

La întoarcere, în autobuz, ne-am întâlnit cu naşa mea care era controloare. Îmi cumpărase o bluză, că era septembrie şi venea ziua mea. M-a întrebat ce să-mi cumpere de Crăciun, că nu există Moş Gerilă şi să-i spun de-acuma, să ştie ce să pună deoparte." 

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de