x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Colecţii de ambalaje, şerveţele, chibrituri… colecţionarea de fleacuri

0
Autor: Paula Anastasia Tudor 27 Noi 2009 - 00:00
Pe vremea aceea păstram toate ambalajele deosebite. Şi nu numai ambalajele. Erau colecţii cu care ne mândream de tot felul de nimicuri, pe-atunci foarte valoroase. De ce era deosebit un ambalaj de Rama sau de ce era valoros pentru mine un teanc de şerveţele diferite sau de chibrituri? Datorită rarităţii lor pe piaţă sau, în ultimul timp, chiar a inexistenţei. Iar colecţionarea era şi un mod plăcut de a ne petrece timpul liber.

Cartea "Uzina Flora" nu era dedicată doar dulciurilor. Până şi trei pliculeţe de la Dr Oetker (nu ştiu de la ce prafuri, că-s scrise toate în germană) şi un plic de supă (de vită) cehoslovacă sau poloneză am pus în ea la presat.

Însă cea mai faină frescă a epocii de aur fremătând de nevinovata contrabandă cu produse de pe alte me­lea­guri şi, cu siguranţă, cea care a presupus pentru mine cea mai multă migală la întins şi mai ales la curăţat este folia de staniol auriu bine nete­zită cu buricul degetului şi aproape intactă (o bucăţică mică, mică s-a lipit pe foaie, desprinzându-se de întreg) de la margarina "Rama delicatese", mo­delul de azi, dar nu şi folia şi parcă-parcă nici gustul. Ştiu că mă fascina ambalajul de-atunci al margarinei Rama şi de aceea tăiam din ea cu grijă feliuţe străvezii, ca nu cumva să distrug folia. Cu toate astea, au fost multe încercări până am reuşit să obţin în final una intactă, la care apoi a intervenit şi activitatea de "lingere" intensă a foliei, pentru îndepărtarea margarinei, care văd că a fost o reuşită, deoarece foaia nu păstrează urme de unsoare peste tot - doar în partea de jos, unde staniolul s-a cam lipit, iar hârtia a devenit ceva mai galbenă pe alocuri.

Acum, că am dat de această co­lecţie (pe care evident o voi păstra), îmi revin în minte celelalte. De cea de şerveţele de toate felurile, cu­lorile, mărimile, modelele. Erau unele atât de fine, că nu aş fi crezut atunci că poate exista ceva mai diafan. Aveam şerveţele uni roz, roşii, portocalii, galbene, verzi şi albastre, o minunăţie de culori. Şerveţele cu fel şi fel de floricele co-lo­rate sau în textură, cu ceşcuţe elegante, cu fructe, cu globuri, cu sănii sau cu... cu Moşi Crăciuni! (când ajungeam la astea, mi se tăia respiraţia de încântare).

Şerveţele parfumate, impregnate cu arome delicate de mirodenii sau de flori. Nu puteam crede că se face ceva atât de frumos... pentru şters la gură, mototolit, rupt şi aruncat la gunoi. Făceam schimburi, dar doar dacă aveam dubluri sau dacă era vreunul pe care să mi-l doresc atât de mult, încât să dau ceva pentru el. Le ţineam într-o pungă galbenă de un leu, care la un moment dat devenise neîn­că­pă­toare, pungă pe care o ascundeam în fundul şifonierului. Din când în când le scoteam să le admir, să le miros... Până la urmă, au fost şi ele folosite, dar nu ştiu ce suflet am avut să fac asta.

Şi colecţia de chibrituri! De la mari la foarte mici, firme care mai de care: de ţigări, ţigarete, trabucuri şi pipe sau de la hoteluri, baruri ori restaurante cu nume englezeşti, franţuzeşti sau nemţeşti, de la cele din lemn lipite-n rând, ori groase, cu scăpăriciul ca o făclie, la cele cerate, cât un bold, ce se aprindeau pe geam (încercam şi varianta lui John Wayne, să le aprindem pe tălpile pantofilor, dar nu ne-a ieşit. Cred că tălpile erau de vină). Dar aia era colecţia fratelui meu. Care s-a consumat şi ea în cele din urmă, când a intervenit şi apriga lipsă de chibrituri pe piaţă - ori pe aragaz, ori pe lumânări şi felinar, ori pe ţigări.

Apoi colecţia de monede, dintr-o cutioară de ceas pe care cel puţin o dată pe săptămână o împrăştiam pe jos,  să ne delectăm. Era o cutie mică, dar tare încăpătoare - cu bani de peste tot, franci, cenţi, penny, drahme, coroane, leve..., monede din toată lumea, în general ieşite din uz, cu ajutorul cărora călătoream cu gândul (ne antrenam pe-atunci imaginaţia în toate modurile posibile). Inclusiv bănuţi găuriţi la mijloc. Piesele de mare valoare erau câţiva arginţi grei, româneşti, cu chipul lui Ferdinand şi al lui Carol, şi un mic bănuţ grecesc de argint, care avea an de an menirea de a fi surpriza din turta lui Sfântul Vasile, pe care mama o cocea pe 31 decembrie şi o împărţeam după concertul de la Viena. O bucată pentru casă şi-apoi pentru fiecare membru al familiei. Scormoneam cu spe­ranţă bucata de cozonac după bănuţ, până când auzeam o voce "e la mine!" sau "e în Casă" (mie nu mi-a căzut decât de vreo două ori) şi apoi îmi mascam fără succes dezamăgirea. Desigur, mă bucuram pentru cel care-o găsea în bucata lui, dar tare mi-ar fi plăcut să cadă şi la mine mai des. Pentru că bănuţul simboliza norocul pe anul ce sosise.

Despre clasoarele de timbre nici nu mai povestesc. Toată lumea avea. Era o adevărată competiţie de colecţii, bineînţeles, cele mai valoroase fiind cele neştampilate. Mergeam cu conştiinciozitate o dată pe săptămână la poştă pentru a cumpăra pliculeţele de timbre şi-apoi căutam furibundă printre ele un element nou, iar dacă găseam şi unul neştampilat era un mare premiu.

Mult mi-a luat să mă dezbar de această meteahnă - de a păstra fel şi fel de ambalaje - şi cred, de fapt, că nici nu mi-a trecut de tot, dacă stau să mă uit în jur. Mi-a trebuit mult să mă opresc din a aduna ambalajele strălucitoare de la bomoanele de pom cu moşuleţi, cu brăduţi şi îngeraşi. Le înghesuiam într-o cutie de pantofi până când, ca să le dau un rost, m-am apucat într-un an, nu de mult, să le transform într-o beteală. Am făcut-o, dar parcă nu mai avea nici un rost, nici un farmec... magazinele erau deja pline cu tot ce îţi pofteşte inima. Însă tot simt aşa, o strângere de inimă, când le arunc.
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de