x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cooperativa Munca în Zadar

0
Autor: Andreea Sminchise 12 Oct 2009 - 00:00
"În 1989 lucram la o fabrică de în­călţăminte", povesteşte Ioa­na Ma­reş. "Eram proaspăt angajată, abia terminasem profesionala, şi m-am dus la lucru cu aşteptări imense. Vă daţi seama, văzusem la televizor tot felul de vizite ale lui Ceauşescu în fabrici şi uzine, făcusem în şcoală şi noi câteva vizite de-astea şi eram fascinată de ritmul de lucru pe care îl văzusem «oficial».

Când am intrat în fa­brică, m-au repartizat la o linie de finisare. Practic, făceam ce era mai uşor - puneam şireturi sau aranjam perechile de pan­to­fi în cutii de carton. Dar, în primele zile, mi-am dat seama de ce mama şi tata râdeau de en­tuziasmul meu pentru intrarea în rân­durile muncitorimii so­cia­­liste. «Oi vedea tu ce-o fi la Coo­perativa Munca în Zadar», îmi zicea mama.

Şi, în câteva zile, am văzut. Zeci şi sute de perechi de sandale, pantofi, cizme, mocasini, şoşoni, stocate în cutii pentru a merge niciunde. Sute de cutii stivuite în depozite imense, peste care se aşternea praful. Şi mâinile mele care băgau şireturi negre, gri, maro sau aranjau perechile cu repeziciune, pentru a împlini norma.

Nu îmi mai amintesc câte trebuia să iasă de pe linia de producţie şi să fie gata ambalate la sfârşitul zilei. Ştiu însă că întotdeauna depăşeam «target-ul», cum îi zice acum. Şi eram lăudate şi ajungeam prin rotaţie şi la panoul de onoare de la intrare, dar niciodată nu am văzut în vreun magazin o pereche de încălţări făcute (şi) de mine.

La vremea aia circula printre noi, muncitoarele cu halate şi batice gri, zvonul că lucram pentru export. Ei bine, în cele şase luni din '89, cât am lucrat acolo, nici măcar o cutie nu s-a mişcat din depozit. După vreo două săptămâni învăţasem să fac treaba de mântuială, ca toată lumea din fa­bri­că. Şireturile puteau să fie introduse şi strâmb, perechile puteau foarte bine să fie şi aruncate aiurea în cutie, oricum nu verifica nimeni.

Fetele de la CTC închideau ochii pentru o ţigară... «Lasă, dragă, că şi-aşa astea n-or să încalţe nici morţii», râdeau ele. Învăţasem şi să plec acasă, când aveam nevoie, cu câte o pereche de sandale, pantofi sau cizme, depindea de sezon şi de ce aveam de «rezolvat» sau a cui era ziua onomastică. Cred că perechile pe care le furau muncitoarele erau singurele care părăseau cu adevarat fabrica..."
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de