Copilărie în salopete "cosmonaut"

Dorina Pleşa avea 8 ani în 1989 şi era în clasa a III-a la o şcoală din Zimnicea. "Pentru mine «a trăi» se rezuma la a merge la şcoală, a învăţa până seara şi a mă juca. Nu aveam griji şi nici pe părinţi nu îi vedeam prea îngrijoraţi. Sau nu-mi dădeam seama.

Eram cinci fraţi la părinţi, eu fiind cea mijlocie. Patru fete şi un băiat aveau părinţii mei. Nu ştiu dacă aceasta se datora acelei legi impuse de regimul comunist în scopul creşterii populaţiei statului sau a fost ambiţia alor mei de a avea şi un băiat. Înclin să cred că decizia a fost undeva la mijloc.

"În Zimnicea viaţa era liniştită, însă exista o stricteţe în tot ceea ce înseamnă procurarea hranei. Din câte îmi amintesc mâncam sănătos, dar pentru asta era nevoie de mult efort şi multă răbdare: să stai cu orele la coadă, de la 3:00-4:00 dimineaţa, pentru a «apuca» acei câţiva litri de lapte alocaţi familiei în funcţie de numărul de membri.

Acelaşi lucru se întâmpla şi în cazul în care doreai să cumperi pâine pe cartelă, cu dife­renţa că nu trebuia să aştepţi la fel de mult. Existau două tipuri de pâine: albă şi intermediară. Mie îmi plăcea la nebunie cea «intermediară» (astăzi numită şi graham), avea un gust dulceag, chiar dacă aspectul nu era atrăgător. Era tare bună. Laptele se găsea la sticlă din sticlă verde sau albă de 1 litru, sana – la sticlă mai micuţă şi iaurt – în borcănaşe din sticlă. Nu aveau gustul celor făcute acasă, dar semănau. Nouă ne plăcea untul la putinei. Bunica era maestră în a prepara o aşa delicatesă. Dar în oraş, untul era foarte rar.

Pentru noi, copiii, tentaţiile erau dulciurile. În cofetărie se vindea îngheţată cu vanilie în ambalaj ca al untului, alb cu verde sau bleu. Era atât de bună! Mai veneau pe stradă vânzători ambulanţi cu îngheţată la cornet. Mama nu prea ne lăsa să mâncăm, dar acea îngheţată de culoarea portocalei sau gălbuie, cu ace de gheaţă în ea, era cea mai bună îngheţată gustată vreodată.

În Zimnicea, copiii petreceau iarna pe derdeluşuri şi pe sănii. Era o bucurie imensă pentru noi. Numai pe strada mea erau cincisprezece copii de-o seamă cu mine sau apropiaţi ca vârstă. Aveam şi doi frăţiori mai mici, o soră de 4 ani şi un frăţior de 3 ani. Nu mai erau la vârsta la care să îi hrănesc cu mere rase şi biscuiţi şi mergeau şi ei cu noi pe sanie, «înhăimuraţi» în salopete din fâş cu blăniţă în interior, gen cosmonaut.

Ne plimbam cu copiii vecini în sanie trasă de cai. Mergeam în satele învecinate, doar pentru a ne bucura de plimbare. Îmi amintesc că îmi cădea încălţămintea din picioare pentru că stăteam pe margine şi cântam, ne zbenguiam şi evident, trebuia să cadă ceva... Altora le că­deau mănuşile. Era cald, nu mai aveau nevoie de ele.

Tatăl meu era şofer. Pentru noi a fost o binecuvântare, deoarece ne aducea multe alimente şi lucruri care în acea perioadă se «dădeau» sau se vindeau numai «pe sub mână». Se găseau foarte greu sucurile, cum ar fi Pepsi, în sticla aceea micuţă, îngustă la vârf, cu striaţii în diagonală şi scrisul albastru-roşu-alb. O băutură des întâlnită era Cico – un suc din portocale, acidulat, cu gust inconfun­dabil, acrişor. Un fel de Mirinda de azi, deşi e slabă asemănarea. Era răcoritor.

Aveam televizor alb-negru, seara ur­măream desenele animate «de la bulgari», acelea cu fetiţa în leagăn dintr-o frunză care ne ura «leca­nocideţa» (noapte bună) pe la orele 19:00 sau 20:00. Noi, însă, ne continu­am distracţia atunci când se lua lumina. Era ceva normal, devenise un nou prilej de joacă, mai ales «de-a v-aţi ascunselea» pe după perdele, pe unde apucam."