x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cu trenul de navetişti la liceu

0
Autor: Eugenia Mihalcea 26 Feb 2009 - 00:00

"Am dat în 1987 la Liceul de Chimie din Ploieşti, pentru că îmi plăcea chimia foarte mult", po­ves­teş­te Eliza Oprea. "De altfel, ju­mă­ta­te dintre colegii mei din generală, de la şcoala din comuna Boldeşti-Scăeni, au ajuns la licee din Ploieşti. Ceilalţi au rămas în sat, la liceul profesional de acolo. Toţi cei care re­u­şi­sem să intrăm la Ploieşti făceam naveta.



Cei mai mulţi cu trenul, ca mine, iar foarte puţini cu maşinile. Erau şi cămine pentru Liceul de Chimie din Ploieşti, dar doar pentru elevii care locuiau la distanţe mai mari de şcoală. Eu stăteam la numai 15 kilometri. Aşa că, de luni până sâmbătă inclusiv, plecam cu trenul de 7:00 din Boldeşti şi ajungeam la 7:30 la Ploieşti.

Mă trezeam devreme, pe la 6:00. Abia aveam timp să ajung la gară, pentru că de mâncat nu mâncam dimineaţa. Îmi punea bunica pachet în fiecare zi, dar eu nu mâncam nici la şcoală, spre bucuria colegilor mei de clasă.

Din gara din Ploieşti mergeam pe jos până la Liceul de Chimie, iar de cele mai multe ori trebuia să alerg, pentru că eram cam la limită cu timpul. Făceam apro­ximativ jumătate de oră şi cursurile începeau la ora 8:00.

Înapoi, acasă, ajungeam pe la ora 3:00 după-amiaza. Aş mai fi putut merge şi cu autobuzul, pentru că erau şi astfel de mijloace de transport, dar nu aveam bani de abonament. Cu trenul îmi era mai simplu, pentru că părinţii mei au lucrat la CFR şi am avut călătorii gratuite până la 18 ani. Trenul era unul perso­nal, de navetişti obosiţi, care se trezeau pe la 5:00 sau 6:00 dimineaţa ca să ajungă la serviciu sau la şcoală. Mai erau şi unii mai fericiţi, care plecau la 9:00, dar pentru mine era prea târziu.

În 1989 eram în clasa a XI-a, iar la început de an, când ningea, era şi mai complicat să ajung la liceu. Când mergeam pe jos, de la gară la şcoală, treceam peste linii ca să câştig timp şi o luam prin spatele blocurilor. Nu e vorba că era periculos să merg pe lângă blocuri, dar era foarte greu, pentru că nimeni nu curăţa zăpada de pe străzile secundare din Ploieşti."

Serviciul de email marketing furnizat de