x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cum m-a pus Bucureştiul în fund

0
Autor: Adriana Oprea-Popescu 18 Iul 2009 - 00:00

Terminasem clasa a XII-a şi ve­ni­sem să mă înscriu la facultate în Bu­cureşti. Era iunie 1989. Abia îm­pli­nisem 18 ani, visam să cuceresc lumea (simptomele vârstei), dar mi-era teamă să intru în vorbă cu un străin (asta ţinea de latura mea in­trovertită). Tocmai de aceea m-am ambiţionat să descind în Capitală singură. Să învăţ să mă descurc.



La Gara de Nord am ajuns cu trenul. Cum ieşeai din gară, prima pe stân­ga, mi se dăduseră indicaţii, era gura de metrou. Simplu. Eu trebuia să ajung în staţia Titan. Pe vremea aceea eram doxă de integrale, geo­metrie în spaţiu, optică, doar urma să dau examen la Politehnică, aşa că schema cu metroul mi se părea o copilărie. Mecanică - un corp X ajunge din punctul A în punctul B, apoi, în intervalul de timp delta t, în C.

Corpul meu purta o rochie albastră, de o lungime incertă, la mijlocul distanţei dintre genunchi şi gleznă, fără talie, în formă de sac, cu un pliu uriaş în zona bustului. Mi se părea că-s elegantă. Ca să desăvârşesc pă­rerea, mă încălţasem cu nişte sandale decupate la spate, care aveau o nenorocire de tocuri, de 4 cm înăl­ţime. Cu flecuri de metal.

Ţoca-ţoca, pe peronul Gării de Nord, zgomotul devenise pentru mine insuportabil, mă simţeam ca un cal nepotcovit scăpat în parfumul din buricul ţării. Picioarele mele, obişnuite cu espa­drilele, îna­intau pe tocuri prudent, ca printre mine ascuns îngropate, şi fiecare pas scotea zgomot de puş­că­tură. Şi, ca să fiu cea mai tare din parcare, pe umăr purtam un bagaj elegant, o geantă de voiaj Capris. Lunguiaţă, din cârpă, cu fermoar. Maro (mai aveam una bleumarin acasă, cu astea două am făcut naveta toată facultatea, iar în buzunarele lor la­terale mama îmi punea borcanele pline cu mâncare gătită).

Ţoca-ţoca, spre metrou. Corpul X, ajuns în punctul B, se îndreaptă spre C. Da, da' trebuie să coboare scările la metrou. Ţoca-ţoca, multe scări, în oraşul din care veneam lumea trăia pe orizontală... O treaptă, două, trei..., la a patra mi-alunecă un pi­cior, nu mai apuc să fac nimic, mi-alunecă şi-al doilea şi mă trezesc co­borând, în poziţia şezând, scările metroului din Gara de Nord.

Tâc-tâc-tâc. Lângă mine, Capris-ul scăpat de pe umăr, se duce şi el în jos, pe scări, din solidaritate şi din gravitaţie. Ne oprim, în cele din urmă, împreună. El - cu juma' de metru în faţa mea. Preţ de câteva secunde, stau în fund şi nu în­drăznesc să mă uit în jur. Mi se pare că toată lumea tre' sa fie pe jos de râs, pe seama mea fireşte, Capri­sul n-are sentimente, şi mie mi-ar veni să râd dacă nu m-ar durea fundul. Când ridic privirea, văd pantofii celorlalţi în sus şi-n jos, pe scări, oameni care urcă şi coboară pe lângă mine. Ignorându-mă. Ar trebui să mă simt uşurată, dar sunt indignată, furioasă de-a dreptul. Unul nu se opreşte să mă întrebe dacă mi-am rupt ceva, dacă respir, dacă... Brusc, îmi creşte coloana vertebrală. Mă ridic, iau Capris-ul şi merg mai departe. Săru'mâna Bucureşti, că mi-ai arătat aşa de­grabă cine eşti!

Ţoca-ţoca... m-am înscris la exa­mene şi în ziua unuia dintre ele, oraşul ciobanului Bucur mi-a arătat un alt chip al său. Când am ieşit din sală, în zona Politehnicii ploua cu găleata. Până la metrou, eram deja udă ciuciulete, şi-aşa am rămas juma' de oră, când am ajuns la Titan. Unde era soare, cer senin, asfalt uscat şi oameni care gogonau ochii la mine, ca la o ciudată. Eu, paparuda ieşită din metrou, îi priveam la rândul meu contrariată. Cum Dumnezeu poate să plouă numai într-o parte a oraşului? Cât de mare poate să fie oraşul ăsta? Nici astăzi n-am aflat răspunsul la ultima întrebare.

Am luat la facultate prima, la secţia mea. Corpul X ajunsese deja în punctul C. Ţoca-ţoca. În anul I, Bucureştiul mi-a dat o nouă lecţie. Mergeam dinspre căminele din Regie spre Facultatea de Mecanică, alături de alţi colegi de grupă. Câţiva dintre ei erau bucureşteni. Di­mi­neaţa, pe vremea aceea, aleile erau pline de studenţi sârguincioşi (bine, şi prezenţa la cursuri era obligatorie...). Iar unul dintre bucureşteni, binevoitor, mi-a atras atenţia - "Nu mai spune «pardon» sau «scuzaţi» când te loveşti, din greşeală, de unul pe stradă. Îşi va da seama imediat că eşti din provincie". "Da' la voi cum se spune?", l-am întrebat, dornică să devin bucureşteană cât mai repede, prin rostirea cuvântului magic. "La noi?! La noi nu se zice nimic", a râs el cu poftă.

Sunt în Bucureşti de 20 de ani. Încă mai spun "pardon" şi "scuzaţi" în aglomeraţia din ce în ce mai mare de pe străzi. Probabil că, fără nici o şansă de a mă integra în peisaj, n-o să devin niciodată, indiferent de cum vreţi să puneţi accentul, "mitică". Sincer, nici nu cred că-mi doresc asta. Voi rămâne întotdeauna provinciala cu Capris-ul pe umăr, care priveşte uimită de pe scările metroului din Gara de Nord, agitaţia preocupată a oamenilor care trec în sus. Şi-n jos...

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de