"Cum m-a racolat Securitatea când am vrut să plec în străinătate"

Pe vremea comuniştilor, Securitatea avea nevoie de cât mai mulţi informatori, ca să ţină în frâu po­porul din ce în ce mai nemulţumit. Me­to­dele de recrutare erau din cele mai diverse. Pe brăileanul Ştefan Saghin, de exemplu, au încercat să-l atragă în rândul turnătorilor ofe­rindu-i la schimb ceea ce el îşi dorea foarte mult: un loc de muncă bine plătit în străinătate.

"Lucram ca tehnician, cu trei săptămâni în urmă, la Schela de Producţie Petrolieră Brăila şi voiam să plec în Turkmenia, unde întreprin­derea avea un şantier de foraj. Se plătea foarte bine: salariul din ţară, plus vreo 2.000 de dolari. Am făcut cerere de transfer şi, în perioada când aşteptam un răspuns, am fost abordat de securistul unităţii. Fiind o întreprindere considerată strategică, nu se putea fără un securist printre oa­menii muncii. Individul avea grad de căpitan şi purta armă la brâu. Toată lumea ştia cu ce se ocupă şi nu era deloc popular.

Pe mine m-a luat deo­parte într-o zi şi mi-a zis că trebuie să ne întâlnim, după program, ca să discutăm despre cererea mea de plecare în străinătate. «Vii la 8 seara, lângă Grădina Publică, ca să mergem la biroul meu». Nu prea înţelegeam despre ce birou este vorba, dar am acceptat, că nu aveam încotro. Îmi era frică, recunosc, fiindcă nu prea eram bine văzut de organele de partid din întreprin­dere. Mă luaseră la ochi în 1988, când am împlinit 30 de ani şi am participat la şedinţa solemnă de retragere din UTC. Atunci n-am avut ce face şi le-am spus în faţă ce gân­deam. Toţi colegii de o vârstă cu mine pregătiseră câte un discurs, în care se lăudau la ce acţiuni participaseră ei, în spiritul sarcinilor tra­sate de partid.
Unul zicea că strân­sese nu ştiu ce cantitate de fier vechi, altul că de­păşise planul, altul că nu ştiu ce, numai minciuni, nimic real.

Când mi-a venit rândul să vorbesc şi am zis: «Tovarăşi, voi nu vedeţi că nu e nimic adevărat din ce se spune aici?».
Secretarul UTC pe întreprindere s-a schimbat la faţă şi, după şedinţă, m-a ameninţat că mă reclamă la prim-se­cretarul judeţului şi că o să ajung pe mâna Securităţii. O cam sfeclisem, dar am avut noroc cu pre­şedintele de sindicat, care mă simpatiza şi i-a zis secretarului să o lase mai moale. Când m-a chemat se­cu­ristul, m-am gândit că mi s-a înfundat de la povestea aia", îşi aminteşte Ştefan Saghin. De voie, de nevoie, el şi-a luat inima în dinţi şi a mers la întâlnire, nu înainte, însă, de a-şi instrui soţia să îl urmărească de la distanţă, ca să vadă unde este dus.

"Asta se întâmpla prin septembrie, iar la 8:00 seara deja era înt­uneric afară. Am ajuns lângă parcul unde stabilisem întâlnirea, iar securistul mi-a zis să îl urmez, la vreo zece paşi în urma lui. M-a condus aşa până la clădirea unui institut de cercetare din oraş, a intrat înăuntru şi a coborât la subsol. Îl urmam după sunetul paşilor şi-mi era o frică teribilă, că nu ştiam ce are de gând. Mi-a venit ideea să nu­măr paşii, câţi la stânga, câţi la dreapta, ca să pot găsi ieşirea în caz că tre­bu­ie să fug, să scap de acolo. La un mo­ment dat, a deschis o uşă şi a aprins lumina. Era un fel de birou, cu o masă şi două scaune de o parte şi de alta. Cred că aia era camera lui conspirativă, unde îşi racola oa­menii. M-a invitat să mă aşez, a scos o foaie de hârtie şi mi-a zis să trec pe ea toate numele rudelor şi prietenilor de la care ar pu­tea să ia referinţe despre mine, îna­inte de a-mi da ac­ceptul să plec în străi­nătate.

După ce am scris, m-a întrebat direct ce pă­rere am eu despre ce se în­tâmplă în ţară. M-am blocat şi prima reacţie a fost să pipăi stinghia mesei, să văd dacă nu sunt microfoane as­cunse acolo. El a râs şi mi-a dat asigu­rări că nu ascultă nimeni ce vorbim noi acolo. «Ia zi, îţi place ce se întâm­plă?», a insistat. I-am răspuns printr-o întrebare: «Da' dumneavoastră vă place?». A zâmbit şi mi-a zis că nu-i place, dar nu are ce face, fiindcă parti­dul e la putere şi toţi trebuie să ne conformăm. Apoi a redevenit serios şi mi-a spus: «Măi băiete, uite cum stă treaba. Tu în maxim două luni pleci unde vrei, dar după ce ajungi acolo eşti omul nostru. Ce zici?». «Nu ştiu ce să zic», i-am răs­puns. «Gândeşte-te şi mai vorbim. Te caut eu». După dialogul ăsta m-a lăsat să plec.

La vreo două luni, m-a chemat iar. De data asta avea o cerere pre­gă­tită, pe care trebuia să o semnez, cum că sunt de acord să colaborez cu el şi să îi ra­por­tez ce se întâmplă pe şan­tier. Am semnat, cu gândul să mă văd ajuns acolo, şi pe urmă să văd cum o să procedez. Până să plec, a venit Revoluţia şi totul s-a oprit, şantierul din Turkmenia s-a închis. Securistul s-a predat chiar în ziua când a fugit Ceauşescu. A predat arma şi s-a pus la dispoziţia gărzilor patriotice care păzeau sediul unităţii".