x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Despre Ceauşescu, la priveghi

0
17 Dec 2009 - 00:00
"Numele meu este Nicoleta Manta, am 38 de ani şi sunt profesoară la un liceu din judeţul Prahova. (...) Cum am trăit eu momentul 1989? Cu teamă! Cu teama că va fi un nou moment Braşov. Eram pe 17 sau 18 decembrie (nu mai ştiu exact) la înmormântarea unui unchi al tatălui meu, într-un sătuc la vreo 40 km de Buzău. La priveghi, toată lumea discuta despre Ceauşescu şi se întrebau cu toţii oare cât o să mai dureze, mai ales că în Europa regimurile comuniste se prăbuşeau unul câte unul.

Acolo, în sătucul acela uitat de lume, aveam să aflu că la Timişoara a început ceva împotriva lui Ceauşescu. Circulau tot felul de zvonuri, se spunea că au fost chemaţi oamenii care făceau parte din «Gărzile patriotice» şi «înar­maţi» cu bâte, erau îmbarcaţi în trenuri şi trimişi la Timişoara să facă «ordine». Îmi doream foarte mult să ajung acasă şi să ascult Europa Liberă. Drumul spre Ploieşti a fost marcat de o atmosferă apă­să­toa­re, parcă vedeam pe drum mai mulţi miliţieni decât în mod normal. În sfârşit acasă!

La Europa Li­beră se spunea că la Timişoara sunt 40.000 de morţi. Stăteam pe la garduri, prin grădină, şi comentam cu vecinii evenimentele, ne rugam ca timişorenii să nu cedeze, să mai re­ziste, poate se va întâmpla ceva şi la Bucureşti... Ce a urmat ştim cu toţii. Mi se pare interesant că un­chiul tatălui meu (cel care a murit în decembrie 1989 şi la înmormân­ta­rea căruia fusesem) i-a spus bunicului meu că, dacă va pica vreodată Ceauşescu, îi va lua locul Ion Iliescu! De unde ştia asta un ţăran din vârful muntelui? Dumnezeu ştie!

Eu fac parte din generaţia celor care au absolvit liceul în 1989. Am avut în clasă cinci băieţi. Pe 3 ianua­rie 1990, uitându-mă la ştiri, am văzut trei soldaţi care au pronunţat, fiecare, câte un nume. La cel de-al treilea, Constantinoiu Vasile, am tresărit şi am spus: «Nu e Vali!», după ce m-am dezmeticit mi-am dat seama că fiecare soldat pronunţase numele câte unui erou, printre ei şi colegul meu de clasă care fusese împuşcat la Palatul Telefoanelor din Bucureşti, unde se afla în post. Era militar în termen, la fel ca toţi băieţii de vârsta lui.

Îl plâng şi azi, era doar un copil, împlinise 18 ani la 1 septembrie 1989 şi a fost înmormântat de ziua lui onomastică, la 1 ianuarie. Toţi colegii mei priveau armata ca pe un rău necesar, cu o oarecare teamă, iar el, Vali, spunea în vara anului 1989 că abia aşteaptă să scape de armată, să se întoarcă şi să se căsătorească cu Neli (colega noastră de clasă şi prietena lui încă din clasa a IX-a).

Privesc în urmă şi mă întreb: oare a meritat sacrificiul acelor tineri? Unii istorici îşi pun întrebarea dacă a meritat sacrificiul celor 800.000 de oameni morţi în primul război mondial pentru crearea României Mari. Mulţi se întreabă dacă nu cumva cei 800.000 de oameni nu ar fi preferat să trăiască într-o Românie Mică, dar să trăiască? La fel mă întreb şi eu: oare cei care au murit la Re­voluţie nu ar fi preferat să trăiască într-o dictatură, dar să trăiască? Povestea mea poate părea banală, dar e povestea unui om obişnuit şi cred că istoria se poate scrie şi aşa, cumulând poveştile unor oameni obişnuiţi."
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de