În iunie 1989 am absolvit liceul. Cei care au trecut de acest episod al vieţii îşi mai amintesc, probabil, de gustul acelui timp: dulce, pentru că majoratul promitea libertate, înţepător şi plin de teamă, pentru că se apropiau bac-ul şi apoi admiterea la facultate, amar şi umbrit de incertitudini, pentru că reuşita te îndepărta de casă, iar eşecul te trasforma într-un fraier. E ca atunci când începi să te îndrăgosteşti, iar mii de fluturi îţi zboară prin sânge şi fiecare pas de-al tău se aşterne pe nisipuri mişcătoare. E un timp dulce-amar...
Ţineam discursuri la liceu, în faţa colegilor, şi le citeam de pe coli de hârtie rupte din caiet şi scrise cu stiloul. Unul verde, chinezesc, cu o săgeată subţire şi aurie în capăt. Le recitesc şi aud zgomotul peniţei zgâriind hârtia. Mă întorc acolo, în clasa de la etajul I al liceului, în a treia bancă de pe rândul de la uşă. De pupitrul în care am o mapă gri, din vinilin, mi se lovesc genunchii. Nu mai port bentiţă pe cap, iar pe sub sarafanul negru şi lalâu mi-am pus un tricou în locul cămăşii bleu, cu mânecă scurtă. Ştiu că, dacă mă vede directoarea-dictatoarea, risc cel puţin un dos de palmă după ceafă. Îmi asum riscul. Sunt ultimele zile din ultimul trimestru al ultimului an de liceu...
Stimaţi colegi, dragi tovarăşi profesori şi venerată asistenţă. Am să mă străduiesc, în limita amintirilor şi cunoştinţelor, să vă demostrez că anii de liceu, de o frumuseţe tulburătoare şi inegalabilă, rămân unici în viaţa fiecăruia.
Pentru că sunt anii primelor întrebări, certitudini şi emoţii. Şi pentru că de ei te legă aduceri-aminte frumoase sau mai puţin frumoase: prima notă mare la chimie (şi ultima, de altfel), 3-ul firav la rubrica Fizicii în catalog, grămezile incomensurabile de porumb de la practica agricolă, prima ţigară fumată în căuşul palmei, foamea şi starea de semi-leşin după 6 ore de cursuri, plimbările în doi mai puţin regulamentare şi ceea ce a urmat... a doua zi la liceu, legendarele şedinţe cu părinţii şi ceea ce a urmat... după câteva ore acasă, viteza cu care părăseai, cu capul vârât la maximum între umeri, incinta liceului, în tentativă de chiul, colega subţirică şi pistruiată care-ţi dădea târcoale şi pe care nici măcar - Doamne fereşte! - nu aveai de gând să o bagi în seamă, şamd..., şamd...
Câte emoţii poate să aducă apropierea finish-ului unui an şcolar! Mai ales atunci când, despărţindu-te de acest an şcolar, te numeşti absolvent. Emoţiile-s provocate de neliniştea prevestitoare fiecărei despărţiri, de examenele ce te aşteaptă şi, poate, de zilele acestea frumoase, atât de îmbietoare la o plimbare. Te desparţi de veselul «s-a su'», de emoţiile canceroase dinaintea tezei de chimie, de colega de bancă, firava fată, care - ia te uită! - s-a înălţat peste noapte... Sau, şi mai trist, te desparţi de pateurile legendare de la chioşc, de eclerele fluide şi derutante, de setea care te chinuie după o oră de sport, de banca prea îngustă, de colegii de suferinţă alături de care ai cunoscut atâtea bucurii şi necazuri, satisfacţii şi împliniri.
Am fost martorii tăcuţi, spectatorii imparţiali şi absenţi ce au cronometrat secundele cu scurgeri de veac ale fiecărei festivităţi de absolvire prin care cei mari, la sfârşitul anului, părăseau băncile şcolii.
Îi priveam distraţi şi ne gândeam, într-a IX-a, undeva..., la zilele de plajă caniculare; într-a X-a crescuserăm, pe umerii şovăielnici plutea, în umbre ameninţătoare, pasărea teroare: examenul, iar într-a XI-a? Am început să repetăm rolul pentru actul final, alături de cei care, stăpâniţi de febra examenelor, de emoţia aşteptării marilor împliniri, nu realizaseră decât târziu că ceea ce s-a întâmplat undeva..., cândva..., în spatele lor, a fost pentru totdeauna apus...
"Am fost buni. Fiţi mai buni decât noi!". Băieţii şmecheri dintr-a IX-a şi fetele prea serioase şi prea tocilare, uniţi apoi de febra examenelor de mai târziu, am devenit între timp "noi". Ne unesc zilele în care cântam, într-un cor ideal, sărbătorescul "La mulţi ani" colegului sau colegei de clasă, emoţiile propagate cu viteza luminii dinaintea tezelor sau subiectele şubrede peste care ne-am aplecat frunţile fierbinţi. Ne unesc clipele frumoase şi greşelile, tot ce am învăţat aici şi acum despre viaţă sau despre ştiinţele exacte, ne unesc amintirile, serile distractive pe care le-am aşteptat împreună şi în care împreună am ştiut să credem, să zâmbim unul alături de celălalt.
Şi, dacă toate poveştile încep cu "a fost odată", într-o clipă de răgaz din viaţă o să-ţi aminteşti că "au fost odată nişte copii minunaţi care învăţau şi nu prea jocul amar al vieţii"...
Celor prea tineri - ferice de ei! - le sunt datoare cu următoarele explicaţii: "serile distractive" erau simulacrul ceauşist al cluburilor de astăzi şi discotecilor post decembriste. Ne întâlneam, elevii din liceu, în sala de mese a internatului, într-o după-amiază spre seară, şi socializam sub privirile profesorilor. Beam suc şi dansam blues-uri, la juma, de metru distanţă unul de celălalt... "Pateurile legendare de la chioşc" semănau cu merdenelele de astăzi (aveau brânză mai multă, cocoloaşe tari şi sărate), iar "plimbările în doi mai puţin regulamentare" se referă la interdicţia pe care elevii o aveau, de la conducerea liceului, de a-şi pierde timpul într-o relaţie ce presupunea întâlniri, ieşit în parc sau la film...
Ultima precizare: încă mai am stiloul verde, chinezesc. Cu el am dat admiterea la facultate şi toate examenele din anul I. Nu-l mai folosesc de ani de zile, acum am taste în prelungirea gândurilor, doar apăs pe ele şi ies vorbele... Dar nici nu-l arunc. Când vreau, mi-e de ajuns să-l ţin din nou între degetele mâinii drepte ca să mă întorc în banca din rândul de lângă uşă, etajul I al liceului...
Citește pe Antena3.ro