x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Discurs la final de liceu...

0
Autor: Adriana Oprea-Popescu 16 Iun 2009 - 00:00

În iunie 1989 am absolvit liceul. Cei care au trecut de acest episod al vieţii îşi mai amintesc, probabil, de gustul acelui timp: dulce, pentru că majora­tul promitea libertate, înţepător şi plin de teamă, pentru că se apropiau bac-ul şi apoi admiterea la facultate, amar şi umbrit de incertitudini, pentru că reuşita te îndepărta de casă, iar eşe­cul te trasforma într-un fraier. E ca atunci când începi să te îndră­gosteşti, iar mii de fluturi îţi zboară prin sânge şi fiecare pas de-al tău se aşterne pe nisipuri mişcătoare. E un timp dulce-amar...



Ţineam discursuri la liceu, în faţa colegilor, şi le citeam de pe coli de hârtie rupte din caiet şi scrise cu stiloul. Unul verde, chinezesc, cu o săgeată subţire şi aurie în capăt. Le recitesc şi aud zgomotul peniţei zgâriind hârtia. Mă întorc acolo, în clasa de la etajul I al liceului, în a treia bancă de pe rândul de la uşă. De pupitrul în care am o mapă gri, din vinilin, mi se lovesc genunchii. Nu mai port bentiţă pe cap, iar pe sub sarafanul negru şi lalâu mi-am pus un tricou în locul cămăşii bleu, cu mânecă scurtă. Ştiu că, dacă mă vede directoarea-dictatoarea, risc cel puţin un dos de palmă după ceafă. Îmi asum riscul. Sunt ultimele zile din ultimul trimestru al ultimului an de liceu...

Stimaţi colegi, dragi tovarăşi profesori şi venerată asistenţă. Am să mă străduiesc, în limita amintirilor şi cunoştinţelor, să vă demostrez că anii de liceu, de o frumuseţe tulburătoare şi inegalabilă, rămân unici în viaţa fiecăruia.

Pentru că sunt anii primelor în­­trebări, certitudini şi emoţii. Şi pentru că de ei te legă aduce­ri-amin­te frumoase sau mai puţin frumoase: prima notă mare la chimie (şi ultima, de altfel), 3-ul firav la rubrica Fizicii în catalog, grămezile inco­mensurabile de porumb de la practica agricolă, prima ţigară fumată în căuşul palmei, foamea şi starea de semi-leşin după 6 ore de cursuri, plimbările în doi mai puţin regulamentare şi ceea ce a urmat... a doua zi la liceu, legendarele şedinţe cu părinţii şi ceea ce a urmat... după câteva ore acasă, viteza cu care părăseai, cu capul vârât la maximum între umeri, incinta liceului, în tentativă de chiul, colega sub­ţi­rică şi pistruiată care-ţi dădea târ­coa­le şi pe care nici măcar - Doam­ne fereşte! - nu aveai de gând să o bagi în seamă, şamd..., şamd...

Câte emoţii poate să aducă apropierea finish-ului unui an şcolar! Mai ales atunci când, despărţindu-te de acest an şcolar, te numeşti absolvent. Emoţiile-s provocate de neliniştea prevestitoare fiecărei despărţiri, de examenele ce te aşteaptă şi, poate, de zilele acestea frumoase, atât de îm­bie­toare la o plimbare. Te des­parţi de ve­selul «s-a su'», de emo­ţiile canceroase dinaintea tezei de chimie, de colega de bancă, firava fată, care - ia te uită! - s-a înălţat pes­te noapte... Sau, şi mai trist, te des­parţi de pateurile legendare de la chioşc, de eclerele fluide şi deru­tante, de setea care te chinuie după o oră de sport, de banca prea în­gustă, de colegii de suferinţă alături de care ai cunoscut atâtea bucurii şi necazuri, satisfacţii şi împliniri.

Am fost martorii tăcuţi, spectatorii imparţiali şi absenţi ce au cronometrat secundele cu scurgeri de veac ale fiecărei festivităţi de absolvire prin care cei mari, la sfârşitul anului, părăseau băncile şcolii.

Îi priveam distraţi şi ne gândeam, într-a IX-a, undeva..., la zilele de plajă caniculare; într-a X-a crescuserăm, pe umerii şovăielnici plutea, în umbre ameninţătoare, pasărea teroare: examenul, iar într-a XI-a? Am început să repetăm rolul pentru actul final, alături de cei care, stăpâniţi de febra exa­menelor, de emoţia aşteptării ma­rilor împliniri, nu realizaseră decât târziu că ceea ce s-a întâmplat undeva..., cândva..., în spatele lor, a fost pentru totdeauna apus...

"Am fost buni. Fiţi mai buni decât noi!". Băieţii şmecheri dintr-a IX-a şi fetele prea serioase şi prea tocilare, uniţi apoi de febra exa­menelor de mai târziu, am devenit între timp "noi". Ne unesc zilele în care cântam, într-un cor ideal, sărbătorescul "La mulţi ani" cole­gului sau colegei de clasă, emoţiile propagate cu viteza luminii dinaintea tezelor sau subiectele şubrede peste care ne-am aplecat frunţile fierbinţi. Ne unesc clipele frumoase şi greşelile, tot ce am învăţat aici şi acum despre viaţă sau despre ştiinţele exacte, ne unesc aminti­rile, serile distractive pe care le-am aşteptat împreună şi în care împreună am ştiut să credem, să zâm­bim unul alături de celălalt.

Şi, dacă toate poveştile încep cu "a fost odată", într-o clipă de răgaz din viaţă o să-ţi aminteşti că "au fost oda­tă nişte copii minunaţi care în­vă­ţau şi nu prea jocul amar al vieţii"...

Celor prea tineri - ferice de ei! - le sunt datoare cu următoarele ex­plicaţii: "serile distractive" erau si­mulacrul ceauşist al cluburilor de astăzi şi discotecilor post decembriste. Ne întâlneam, elevii din liceu, în sala de mese a internatului, într-o după-amiază spre seară, şi socializam sub privirile profesorilor. Beam suc şi dansam blu­es-uri, la juma, de metru distanţă unul de celălalt... "Pateurile legendare de la chioşc" semănau cu mer­denelele de astăzi (aveau brânză mai multă, cocoloaşe tari şi sărate), iar "plim­bările în doi mai puţin regula­mentare" se re­feră la interdicţia pe care elevii o aveau, de la condu­cerea liceului, de a-şi pierde timpul într-o relaţie ce presupunea întâl­niri, ieşit în parc sau la film...

Ultima precizare: încă mai am stiloul verde, chinezesc. Cu el am dat admiterea la facultate şi toate examenele din anul I. Nu-l mai folosesc de ani de zile, acum am taste în prelungirea gândurilor, doar apăs pe ele şi ies vorbele... Dar nici nu-l arunc. Când vreau, mi-e de ajuns să-l ţin din nou între degetele mâinii drepte ca să mă întorc în banca din rândul de lângă uşă, etajul I al liceului...

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de