"Eu vreau să fiu Ceauşescu!"

La un moment dat, în copilărie am vrut să ajung cowboy. Curajul pistolarilor mai mult călare decât pe jos mi se părea fascinant, bătăile fără pic de sânge din baruri erau foarte amuzante, aşa că visul meu a curs firesc, până-ntr-o zi, când cineva hain mi-a deschis ochii: "Bă, piciule, ştii tu ce e aia cowboy?". "Nu." "Înseamnă văcar, bă! Aşa sunt văcarii la americani". Şi gata cu visul. Nu se cădea să ajung un amărât de văcar român fără cal, fără pistol, zilnic învârtind lopata prin balegă.

Mai degrabă indian. Dar visul cu indianul n-a ţinut nici cât cel cu văcarul, căci am aflat de treaba cu scalparea, chestie ce m-ar fi depăşit, fără îndoială. În plus, chiar dacă nu mi-ar fi fost groază de sânge, ju­puirea oamenilor de la frunte spre ceafă nu era o îndeletnicire potri­vită pentru un băiat slăbuţ şi bol­nă­vicios, căci se puteau întâmpla multe. Asta mi-am dat seama din prima. Inginer ca tata nu era nici o distracţie, medic, aşa cum voia mama, nici atât.

După un timp - să fi avut vreo 5 ani -, am înţeles cu adevărat cum merg lucrurile pe lumea asta şi am ales calea cea bună: "Vreau să ajung Ceauşescu!".

Bineînţeles că toţi se prăpădeau de râs când mă auzeau, dar de co­mentat nu prea comentau, căci se putea interpreta orice. Eu eram tot mai nedumerit de motivele pentru care oamenii se distrau aşa de tare. Nu era Ceauşescu tăticul tuturor copiilor? Cârmaciul? Nu era toată ziua pe buzele tuturor celor de la televizor? Nu lui îi mulţumeam în versuri pentru copilăria minunată ce-o trăiam?

Dubitaţiile mele n-au găsit răspuns o perioadă. Pur şi simplu nu pricepeam ce e de râs că-mi aleg drept model pe însuşi Modelul. Păi dacă nu el, atunci cine?

Singura explicaţie pe care am scornit-o era că adulţii îşi manifestă prin râsul acela, oarecum batjocoritor, neîncrederea în ceea ce pot eu să ajung. Raţionamentul era următorul: evident, Tovarăşul e vârful vârfurilor şi este extrem de greu să fii ca el. Iar pentru un copil e şi mai greu. Deci lumea nu crede că eu sunt capabil să ajung ca Ceauşescu!

Am început să strâng tot felul de argumente cum că de ce n-aş putea, argumente care mi-au folosit foarte mult într-o discuţie din tren. Mer­geam cu mama de la Bucureşti la Iaşi. Ritualul în călătorii era următorul: cum mă urcam ceream mâncare, apoi mă puneam pe vorbă. Şi vorbeam cu toată lumea, îi chestionam despre familii, muncă, prieteni, practic le făceam dosarul. În compartiment cu noi era şi un domn, care, probabil plictisindu-se, a început să-mi răspundă. Discuţia a evoluat şi inevitabil s-a ajuns şi la "Ce vrei să te faci când o să fii mare?".

"Vreau să mă fac şef de stat. Vreau să fiu Ceauşescu!" Omul a început să râdă, lucru care m-a deranjat. "Păi cum să te faci şef de stat? Acum e Ceauşescu!" I-am explicat foarte clar că, până o să mă fac eu mare, n-o să mai fie şef de stat sau o să-l dau jos.

Domnul a trecut repede peste chestia cu datul jos şi a schimbat strategia. Acum era cazul să mă convingă că nu sunt capabil să fiu ca Ceauşescu. "Păi, Ceauşescu a învăţat mult, e greu să fii ca el. Tu vrei să înveţi aşa mult? Vrei să mergi la şcoală?" Ei, dar nu mergea aşa uşor cu mine. Cine se credea ăsta să mă deturneze? Şi i-am trântit-o scurt: "Cum a învăţat? A fost cizmar! Ştiu eu de la văru-meu, Cezar!" Argumentul a fost zdrobitor şi tipul a tăcut. M-am bucurat că reuşisem să-i bag minţile-n cap şi l-am lăsat în pace. Înainte să coboare, i s-a adresat ma­mei, întorcându-şi reverul sub care era lipită - mi s-a părut mie - o hârtie care a speriat-o: "Doamnă, aveţi grijă ce vorbeşte băiatul, că eu sunt om, dar dacă întâlniţi un căpos, puteţi avea probleme!". Ce mi-a spus mama apoi nu mai ştiu, cert este că am înţeles că nu e bine să-i contrazici pe oamenii mari. Mai ales pe ăia care au bileţele prinse sub rever.