x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Fantoma unei case dărâmate

0
Autor: Irina Munteanu 09 Feb 2009 - 00:00

Ştefan Rîmboi avea în 1989, când a fost demolată casa părinţilor săi, 43 de ani. Era lăcătuş mecanic la Întreprinderea de Calculatoare Electronice Felix, din Pipera. Într-un apartament ce adăposteşte o bi­bliotecă ticsită de cărţi scrise de autori clasici, pe care le-a citit atu­nci când programul de la televizor avea doar două ore, domnul Rîmboi ne-a povestit cu lacrimi în ochi despre tragedia despărţirii de casa în care a trăit o mare parte din viaţă.



"Eu şi soţia stăm aici, în Aurel Vlaicu, din 1985, dar părinţii mei au locuit acolo, pe Strada Pictor Ştefan Dumitrescu, la numărul 1, până la sfârşitul lui februarie 1989, când casa a fost demolată. Casa fusese cumpărată de părinţii mei prin 1958 de la cineva care a avut mai multe proprietăţi. De fapt, ai mei au luat-o cu banii în rate, pentru că 42.000 lei, la acea vreme era o sumă imensă. Până să ajungă să o plătească integral, proprietarul a murit. Având mai multe proprietăţi, a fost consi­derat burghez; casa a fost confiscată de stat şi din prezumtivi proprietari am ajuns chiriaşi la stat şi cu banii pierduţi. Erau patru camere şi o bucătărie. Una dintre camere era imensă, avea 5,5/6 metri, acolo fu­sese măcelărie, frizerie, aprozar. Când ne-am mutat noi acolo, de­venise dormitor pentru femeile de la ICAB, pentru măturătoare adică. Dormeau vreo 20-30 de femei în paturi de metal, suprapuse. La început, am ocupat două camere şi un hol, apoi, pe măsură ce chiriaşii au plecat, am curăţat şi am zugrăvit, am schimbat duşumelele şi lambriurile, care erau pline de păduchi de lemn. Dar în 1960 casa era deja naţionalizată.

Pentru că s-a considerat că avem prea mult spaţiu, adică locuiam eu şi fratele meu cu părinţii în patru camere, au băgat în casă o familie cu doi copii, dar care n-au rămas acolo prea mult. Au mai băgat apoi nişte ţigani care dormeau şi pe jos, dar nici ei n-au stat prea mult; apoi a venit o pereche de tineri. În ultimii zece ani dinainte de demolare, casa a fost doar a noastră.

Ştiam de la părinţi că se vor demola case în zonă, dar speram să scăpăm. Deja se dărâmaseră cele de la stradă, de pe Şoseaua Giurgiului, unde se construiseră blocuri. Noi stăteam la numărul 1, dar până la colţ mai era o casă, care ţinea de altă stradă. În ziua în care s-a făcut demolarea n-am fost acolo. Am trecut însă înainte cu câteva zile şi am făcut câteva fotografii. Ai mei au fost nevoiţi să plece de acasă şi să lase uşa deschisă, pentru că urmau să nu mai revină niciodată. Au rămas pe loc sobele cu petrol, o mare parte din mobilă, uneltele din magazie. Mare parte din lucruri s-au pierdut, pentru că nu aveam benzină, n-aveam cu ce să le ducem şi nici unde să le ducem. Părinţii mei au primit un apartament cu două camere minuscule în Piaţa Reşiţa. La câteva zile după demolare, am trecut pe acolo şi am găsit câţiva ţigani care scotoceau în dărâmături. Părinţii aveau un câine, Bobiţă, pe care l-a luat fratele meu la el, pentru că locuia la parter. Însă a dispărut repede, l-am tot strigat prin cartier timp de două săptămâni şi nu l-am găsit. Cred că s-a dus înapoi la casa care nu mai era, dar el nu avea de unde să ştie. Tata a fost foarte afectat şi a murit repede după demolare, în decembrie 1989. Mama s-a prăpădit şi ea în 1993. Eu n-am mai mers pe strada aia până acum câţiva ani, când fiica mea, din întâmplare, şi-a cumpărat apartament chiar într-unul din blocurile construite după ce au fost demolate casele. Stă la 200 metri de fosta casă."

Serviciul de email marketing furnizat de