x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Fiecare stătea cu ochiul pe celălalt"

0
Autor: Paula Anastasia Tudor 24 Oct 2009 - 00:00
Cum se desfrânau autorităţile vre­mii în timp ce marea masă robotea înfometată a observat şi locotenentul de Miliţie de-atunci, Victor Vasile. Dacă pentru primii, furtul din avutul obştesc era un mod de viaţă îmbuibat şi petrecăreţ, asta nu-i împiedica să-i pedepsească aspru pe cei din urmă - muncitori în sere, avicole, şi CAP-uri - chiar pentru trei roşii şi doi castraveţi vârâţi prin buzunarele pantalonilor.

"Era şi anul ăsta unul în care trebuia să lucrăm intens pentru plă­tirea datoriilor - cel puţin ăsta era sloga­nul. Care a prins la oameni. Îndurau lipsuri şi munceau pe brânci pentru că au crezut şi au sperat că, o dată cu achitarea datoriei externe a Ro­mâ­niei, avea să se mai dea drumul la lesă, să mai respirăm şi noi. Noi aşa înţelegeam, se achită datoriile... gata! S-a terminat cu lipsurile: cu frigul, cu întunericul, cu lipsa apei, cu raţiile şi cartelele... Se termina şi cu magazi­nele goale pe motivul că totul merge către export.

În toamna lui '89 eram la Miliţia Dumbrăveni, un orăşel agro­industrial, şi ne pregăteam de vizita lui Nicuşor Ceauşescu la Serele Dum­brăveni. Iar pregătirea consta, prin­tre altele, în anchetarea unor cazuri de furt din avutul obştesc ce in­trau sub incidenţa celebrului Decret 306/81 şi era în slujba Miliţiei să hotărască dacă respectivul caz intra pe penal sau nu, în funcţie de prejudiciu. Eram într-o hală mare, la sala de sortare, unde urmau a fi anchetate câteva zeci de femei care fuseseră prinse că au ieşit din sere cu ceva legume, care pe unde.

Femeile acelea lucrau în condiţii cumplite, la temperaturi de aproape 60 de grade Celsius, şi îşi băgaseră şi ele ceva roşii şi castraveţi prin pantaloni sau pe sub bluze, ca să le ducă acasă, la copii, că nu făceau afaceri cu ele. Aveam impresia că mi s-a pasat răspunderea ca eu să fiu cel care taie şi spânzură pe-acolo, eu fiind atunci şeful Serviciului Judiciar. Şi atunci, spre surprinderea tuturor (că erau de faţă comitetul de partid, conducerea serelor şi câţiva colegi de-ai mei), am spus: «Faptele în cauză nu sunt grave (văzusem eu că cei de la partid nu cunosc legea), şi sunt mult mai puţin grave decât cele pe care le comitem noi şi şefii noştri (pentru că şefii noştri furau mult mai mult decât femeile astea)».

Vă daţi seama ce curaj am avut să spun asta, dar eram fiert când am vă­zut atâta nedreptate. Mai ales că mi-am amintit de mama mea, care lucra la CAP când eram copil, şi avea dreptul să ia acasă doar câte un strugure de copil. Ea, cum avea doi, putea pleca de-acolo cu doi struguri, dar găsise o me­todă să înădească cumva la un ciorchine încă nişte vrejuri şi să-l facă mai mare fără să se vadă. Şi le-am po­ves­tit atunci asta. A fost un curaj ne­bun al meu, mai ales că ălora le ie­şi­seră ochii din orbite de uimire şi de furie. Şi bine'nţeles că mi-am amintit şi episodul de la începutul carierei mele, când omul acela a fost condam­nat la şapte luni de puşcărie pentru şapte ştiuleţi de porumb, şi ăia plantaţi la el în maşină.

Nu am fost eu bine văzut de mai-ma­rii localităţii încă de la început, de când am ajuns la Dumbrăveni, da­ră­mite după asta! Când am fost repartizat acolo, mai întâi am fost observat de capii de la partid din localitate. În primele zile m-au cazat la hotel. Nu de altceva, doar să mă aibă sub ochi şi să mă încerce. Acolo se tot făceau che­furi de-astea... sovietice. Şi imediat ce-am ajuns, am fost invitat la masă - ăsta era stilul - de şeful Miliţiei, el era maior. Eu eram locotenent, şef la Ju­diciar.

Erau nişte petreceri cu mese în­tin­se încărcate cu tot felul de bucate. Erau obraznic de îmbelşugate pentru sărăcia în care se zbătea comunitatea şi toate bunătăţile erau, ca provenien­ţă, din Avicola şi din serele Dum­bră­veni. Ei probabil se aşteptau să fiu în­cân­tat că sunt invitat şi, mai ales, să le fiu recunoscător. Încă de la primul chef la care-am fost invitat, colegii mă tot îmbiau să beau. Eu dacă miroseam un piculeţ alcoolul era suficient, dar ei tot veneau pe lângă mine, când unul, când altul, insistând ba să gust nu ştiu ce ţuică, ba vinul... Că asta era teh­nica, ori te făceau să te îm­băl­să­mezi, ori te convingeau să-ţi aducă vreo fată, apoi insistau să-ţi pună şi ceva în traistă, să nu pleci cu mână goală de-acolo, dar ei te implicau practic într-un furt.

Şi erai gata pe urmă! De­veneai omul lor. Încercau să te facă să trăieşti ca-n puşcărie. Ieşi din ce­lu­lă, faci gimnastica de înviorare, apoi mergi la serviciu, unde faci ce ţi se spune. Fără să gândeşti, fără să-ţi baţi capul. Erai un fel de robot. Însă eu îmi formasem o tactică de apărare, să nu pic în capcana lor. Nu voiam să-mi tră­dez principiile pentru care îmi alese­sem, cu ani în urmă, această meserie. Mai ales că acolo, în Dumbrăveni, oamenii aceia care munceau pe rupte într-o sărăcie cruntă şi în condiţii inumane, mi-au câştigat respectul şi m-au determinat ca, înainte să-i judec, să-mi pun întrebări: «De ce greşeşte omul ăsta? Are vreun motiv? Ce l-a de­terminat şi ce fac cu el?».

Am văzut că şi cei care conduceau comunitatea (de la partid şi din miliţie) erau din ce în ce mai abrutizaţi, mai slab pregătiţi. Nu citeau, nu erau informaţi. Ştiau doar să numere oamenii care intrau pe sere şi să-i caute-n traistă la ieşire, ca să-i aibă la mână. E foarte uşor să fii primar sau director într-un loc în care oamenii nu ştiu decât să robotească ţinuţi deoparte, cu puţin, ca să nu aibă posibilitatea să gândească. Principiul era «Dacă le dai mai mult, se obră­z­ni­cesc şi vor din ce în ce mai mult, aşa că-i ţinem cu foarte puţin». Acolo mi­li­ţianul era pus să controleze femeile care ieşeau din sere, iar el era, la rân­dul lui, supravegheat de securist şi de activistul de partid.

Aşa că era un lanţ, fiecare stătea cu ochiul pe celălalt şi tu­turor le convenea să-l aibă pe ce­lă­lalt la mână cu ceva. Iar dacă intrai în hora asta, totul se răsfrângea asupra oa­menilor. Neprinzându-mă în joc, mi-am câştigat respectul oamenilor din comunitate. Eu îi ascultam şi în­cer­cam să-i ajut şi să-i îndrum, că de­ve­nisem cel la care mergeau pentru orice fel de sfat, de orice natură. Un fel de consilier pe orice fel de problemă, în­cepând de la cele casnice până la cele juridice. Am realizat cât de tare mă preţuiesc oamenii aceia imediat după Revoluţie când locuitorii Dum­bră­veniului m-au rugat să le fiu primar."
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de