Ghergheful din bucătărie

În 1989, doamna Vica avea 34 de ani. Şi două fete. Cea mare de 5 ani şi cea mică de 2 ani.

"Doar un singur an am lucrat în Cooperativă. La ţesut covoare şi la împletit pulovere. La sectorul tricotaje. Înainte să o nasc pe fata cea mare. Apoi am fost nevoită să îmi iau de lucru acasă. Cooperativa ne înlesnea acest lucru. Dacă stau acum să mă gândesc, ăsta a fost un mare avantaj. Să munceşti acasă, ca să îţi poţi creşte copiii. Mi-a fost foarte greu. Dacă la Cooperativă ştiam că încep serviciul la 6:30 dimineaţa şi ieşeam din tură pe la 2:00 după-amiaza, când am început să lucrez acasă, parcă eram băgată mereu în priză. Îmi aduseseră de la serviciu un gherghef la care ţeseam covoare.

Artă populară. Aşa se numea. Acum nu cred că mai există aşa ceva. Poate numai prin părţile unde s-a păstrat tradiţia şi unde femeile mai ţes. Dar pe timpul lui Ceauşescu era foarte dezvoltată industria textilelor şi a ţesătoriei. Aveam foarte mult de lucru. Dacă la Cooperativă lâna îţi era dată gata scărmănată, acasă trebuia să o tăbăcesc eu, ghemul trebuia de­pănat. Aveam un soi de cruce cu un orificiu în mijloc, puneam sculul, îl învârteam cu piciorul şi aşa scăr­mănam lâna şi firele care ni se dădeau pentru a lucra cu ele. Cred că din mână mi-au ieşit mii de covoare. Şi de fiecare dată voiau alt model. Îmi aduceau foile cu modelul, iar eu trebuia să-l respect întocmai. Ma­joritatea covoarelor erau făcute pentru export. Câteva dintre ele mergeau către saloanele din clă­dirile astea importante ale Bucu­reştiului sau pentru Ceauşescu, pe unde locuia el, pe la casele lui de vacanţă, ce ştiu eu...

Îmi aduc aminte că îmi spuneau de fiecare dată când trebuia ca lucrătura să iasă perfect, ba că erau pentru nu ştiu ce personalitate din străinătate, ba pentru vreun oaspete care ne călca pragul. Atunci făceam covoraşe mici, cu motive naţionale. Acelea erau foarte greu de lucrat, migăloase. Trebuia să fii foarte atent. Mi se întâmpla, de obicei, să lucrez noaptea, când dormeau copiii. Pentru că stăteam doar în două camere, eliminasem un dulap din bucătărie şi în locul lui îmi pusesem ghergheful. Şi jumătate de noapte stăteam şi buchiseam la câte un petic de covor.

Mergea treaba destul de greu şi de anevoios. Acum sunt maşini cu care imediat lucrezi. În trecut era complicat. Totul era manual, nimic auto­matizat. Se făcea o mizerie îngrozitoare în bucătărie. Tot praful se scurgea din lâna aceea. Urzeala era din bumbac, la fel şi bătătura covorului. Iar restul, din lână veritabilă, de cea mai bună calitate. Erau covoarele acelea cu ciucuri. Nodurile pe care le făceam erau foarte rezistente. Poţi să ai un astfel de covor şi de 50 de ani şi, dacă este bine îngrijit şi întreţinut, arată foarte bine. Nu îi pică lâna, nu se decolorează, nu se îndeasă ţesătura, nu se toceşte. Dacă luăm acum din comerţ, covoarele astea moderne, care au apărut acum, într-un an trebuie să le schimbi, pentru că nu mai rămâne nimic din ele.

Pentru toată munca asta aveam un salariu destul de bun. Luam şi 1.500 de lei, altă dată chiar şi 1.700 de lei. Nu mă puteam plânge. Atâta că îmi era foarte greu cu copiii, pentru că în timpul zilei trebuia să am grijă de fete, să fac mâncare. Nu mă ajuta nimeni. Dacă prindeam şi vreo coadă la vreun aliment, pierdeam foarte mult timp, aşa că se întâmpla ca într-o zi să nu apuc să lucrez deloc la covoare şi atunci mă aglome­ram foarte rău şi trebuia să recuperez. Vara îmi luam concediu câteva zile, până în 12 zile, şi plecam cu fetele la mare. Era singurul moment dintr-un an în care apucam să mă mai liniştesc un pic. Stăteam în Năvodari, la o gazdă, care nu era foarte scumpă, pentru că apucasem să ne împrietenim cu ea şi ne ajutam reciproc. Eu lucram şi tricotaje, făceam pulovere şi atunci nu era dată să nu mă duc pe acolo şi să nu le aduc câte ceva pentru ea, soţ şi pentru copiii lor. Pulovere, fustiţe, orice. Aşa se făcea pe vremea aia, aşa se face şi acum. Schimb pe schimb. Cu mâncarea la mare ne descurcam. Se găseau jumătăţi de pui fripţi, mai luam şi câte o porţie de cartofi prăjiţi şi copiii se săturau. Nu trebuia să gătesc.

Toamna îmi era mai uşor, că o duceam pe fata cea mare la grădiniţă. Mai rămâneam cu cea mică. Ştiu că îi plăcea să stea lângă mine şi să vadă cum ţes la gherghef, se juca cu lâna scărmănată. Eu însă nu prea o lăsam să stea în bucătărie atunci când ţeseam, că se făcea praf gros şi înecăcios şi mi-era teamă să nu pă­ţească ceva. Banii pe care îi câştigam îi foloseam să cumpărăm alimente, cum­păram pulpe de carne de la ţăranii care tăiau vite în sate. Îmbrăcăminte le făceam eu, le tricotam, că ajusesem să le îmbrac numai în astfel de lucruri. La şcoală era uniformă şi pe perioada anului, nu mi-am mai făcut griji. Când ne împotmoleam cu banii, mai lucram şi în particular, făceam pulovere, dar era foarte obositor, nu aveam timp mai deloc, pentru că, pentru Cooperativă, lunar, trebuia să fac între 10 şi 12 pulovere. Iar eu eram angajată şi la copii, tot cu normă întreagă...