Hoţii de butelii. Sau de ce să stai cu ochii pe butelie

Dacă n-aş fi trăit acele vremuri, cred că nu aş fi înţeles de fel vorba "să stai cu ochii... ca pe butelie!". Dă-o-ncolo de butelie, că n-o fi vreo mare avere, m-aş fi gândit! Ei bine, atunci era! Butelia era calculată la zestre. Dacă familia te dota cu o butelie, erai deja o partidă...

Dar, până la capitolul zestre, butelia trebuia umplută. Iar comenzile se fă­ceau doar prin asociaţie. N-aveai aso­ciaţie? Trebuia să-ţi faci! (Asta e cam ca-n zicerea aceea adâncă, din au­tobuz, când, subţiat între tone de căr­nuri asudate de simţeai cum îţi ies ochii, rugai stins pe cineva să-ţi fa­că loc să respiri şi ţi se răspundea, cu iritare: "Ce? Nu-ţi convine? Ia-ţi ma­şină mică!"). Şi, cum timpul trecea şi gazul ardea, văzând că nu se-nfige nimeni la înfiinţatul asociaţiei de locatari, Ana Georgescu - ma­ma - şi-a suflecat mâ­necile şi s-a pus pe treabă.

"Blocul în care locuiam era nou-no­uţ, aproape neterminat. Oamenii îşi luaseră apartamentele în pri­mire, dar nu se mutaseră toţi. Se mai lucra pe la amenajări, mai ales că, dacă nu stăteai cu ochii pe meşteri din timp, aveai o grămadă de treabă după ce te mutai. Te puteai trezi cu diverse chestii nepuse, puse prost, sau stricate. Noi munceam aici de juma' de an şi pusesem lucrurile cât de cât la punct, aşa că problema noastră era alta - nu exista asociaţie, iar dacă nu exista asociaţie, nu puteai face comandă de butelii.

Şi atunci mi-am zis să-nfiinţez aso­ci­a­ţia! Blocurile nu se terminaseră încă, iar asociaţia nu se putea face cu un singur bloc, aşa că am luat-o la picior din scară-n scară, din etaj în etaj: 7 scări a câte 8 niveluri... am făcut ceva mişcare.

Ce-am mai umblat prin toate apartamentele, ce mi se văitau oamenii, ba că nu li s-a pus uşa sau că li s-a pus, dar e spartă, ba că nu li s-a montat chiuveta sau WC-ul, ba că au geam, da' nu se-nchide, ba că n-au geam, că nu li s-a pus, îmi puneam mâinile-n cap. Iar eu trebuia să mă duc la Sfat, pentru înfiinţarea Asociaţiei, dar şi cu plângerile astea toate. Apoi, nici n-a mai trebuit să merg eu din uşă-n uşă, că au început oamenii să vină la noi. Era ca-n gară la uşa noastră, fiecare avea probleme.

Mă rog, semn că Asociaţia începea să meargă şi noi puteam face comandă de butelii, iar ăsta era un lucru bun.

Cum maşina de butelii venea peste zi, când lumea era pe la serviciu, trebuia să te învoieşti de la muncă sau să găseşti un vecin care să fie acasă şi să te ajute. 

Şi o găsisem pe doamna Botea, Dumnezeu s-o ierte! Matilda Botea, o bătrânică tare cumsecade. Era poloneză, fusese acrobată în tinereţe, dar acum o ducea destul de greu... Locuia într-un apartament cu două camere, la parter, era perfect. Băieţii de pe maşină îi aduceau buteliile până în casă, toată lumea era mulţumită. Spun «buteliile» pentru că pe doamna Botea n-o găsisem numai noi. Se adunau în holul femeii câte 5, 6, 7 butelii...

Şi, ca să nu deranjezi femeia cu noaptea-n cap, când plecai la serviciu, îi duceai butelia de cu seară. Toată lumea ştia, şi nimeni nu făcea din asta un secret. Într-o bună zi, primesc un telefon de la Bebe (n.r. - o prietenă de-a mamei care locuia în scara cealaltă) - şi-mi spune: «Auzi Ileana, tu ai lăsat cum­va butelia la doamna Botea?». «Da». «Ei bine, n-o mai ai! I-a spart cineva apartamentul şi a furat buteliile».

A avut ghinion hoţul, că în ziua aceea nu erau decât două butelii la doamna Botea. A intrat peste femeia aia bătrână în casă... putea s-o omoare, noroc că ea nu s-a trezit. S-a anunţat Miliţia, au venit, au făcut cercetări acolo şi a rămas să ne anunţe dacă găsesc ceva.

Noi mai aveam o butelie, dar te descurcai greu cu una, că se termina gazul taman când aveai tocana pe foc sau cozonacul în cuptor, şi-atu­nci trebuia să te muţi cu tăvile şi crătiţele prin vecini... Aşa că era jale, că tare greu mai obţineai o butelie pe vremea aia. Trebuia să faci cerere la Primărie şi apoi veneau în control să vadă dacă nu cumva mai ai una. Nu-ţi dădeau a doua butelie decât dacă era o familie cu mulţi copii, dacă aveai vreun bolnav sau dacă locuiau mai multe familii în acelaşi apartament. 

 

Şi-apoi aşteptai, şi aşteptai... luni în şir. Era şi scumpă. Nu degeaba se spunea «să stai cu ochii ca pe butelie». Aşa că m-a preocupat recuperarea ei şi am tot mers pe la Miliţie, să mai întreb ce şi cum. Trecuseră vreo patru luni, când mi-au spus că au mai multe lucruri recuperate şi urmează să le expună pentru identificare. I-au anunţat pe toţi cei care reclamaseră furturi. Şi m-am dus şi eu. Erau covoare persane, frigidere, scaune, mileuri, batiste, prosoape, maieuri, mobilă, butelii, tot ce vrei... Ce mai! Era un bazar în toată regula acolo.

Ei, şi m-am dus eu la Miliţie şi am venit cu butelia acasă. Ce m-am bucurat eu, da' ce s-a bucurat doamna Botea săraca, că începuseră unii să spună că probabil ea nu era străină de furt, că prea a scăpat ea aşa, că n-a auzit nimic, deh, cum e lumea şi gura ei..."

"Da' am avut şi o butelie mică, de voiaj...", mi-am amintit şi eu o păţanie cam în acelaşi cadru: pe de-o parte butelia, de cealaltă - doamna Botea. "Da, pe-aia o luasem de la polonezii care vindeau pe plajă, la nudişti. Acolo nu intra Miliţia, aşa că era un loc propice micului trafic. Veneau cu buburuzele lor mici, doldora, şi vindeau tot felul de ni­micuri, care pentru noi erau mari chestii. Spray-uri, pixuri, chiloţi, butelii..."

Mari emoţii mi-a mai dat butelia aia! Venise până la noi doamna Botea după o cană de ulei. Nu-mi amintesc de ce, cert e că pusesem la foc, pe butelia de voiaj, ditamai oala sub presiune, cu ciorbă. De bună sea­mă, butelia mare era goală. Doar ce ve­nisem de la liceu şi sporovăiam cu doamna Botea. Când, o văd pe femeie că sare speriată în picioare, cu ochii aţintiţi pe butelie. N-aş fi bănuit nicio­da­tă că, la vârsta ei, e atât de agilă. "A luat foc! O să explodeze!", striga ea, în timp ce-a şi zbughit-o spre uşă.

În pri­mul moment, m-a cuprins şi pe mine panica, văzând cum flăcările erau cât oala, aşa că am ieşit şi eu val-vârtej în urma bătrânei. M-am întors imediat, gân­dindu-mă atunci că "soar­ta apar­ta­mentului e în mâinile me­le, nu pot da bir cu fugiţii", aşa că mi-am făcut curaj, am aruncat câteva cârpe ude peste butelie, şi am oprit gazul...

"Păi, de ce n-ai anunţat pompierii?", m-a întrebat mama. "Până veneau pompierii, jumătate de bucătărie era pe-afară." "Ei, oricum, atunci parcă se mişcau altfel. Se rezolvau lucrurile, cum s-a rezolvat la noi cu butelia, şi nu numai... Acum, nu mai interesează pe nimeni că n-ai curent, apă sau nu-ţi merge cablul. Suni, vorbeşti cu un robot şi atât. Atunci, aveai cui să spui şi, dacă insistai, se şi rezolva. Mă rog, parţial...

De exemplu, într-o iarnă - erai mică, aveai vreo 5 ani şi rămăsesei la Băneşti de câteva luni. A venit tata după tine să te ia şi urma să vă întoarceţi cu trenul, pe la 8:00-9:00, seara. Dar s-a pornit un viscol şi aţi rămas câteva ore blocaţi în Bărăgan". "Îmi amintesc! Mi-era groază că se clătina trenul şi scârţâia din toate încheieturile, era şi frig, era pustiu, întuneric..."

"Da, am aşteptat cât am aşteptat, şi am început să sun, să văd de ce nu mai veniţi. Mi s-a spus că trenul are întârziere, dar nu se ştia cât. Au fost ore bune... Şi, când am văzut că se face ora 11:00 noaptea şi tot nu ajungeţi, am pus mâna pe telefon. Am sunat la casa albă (n.r. - prefectura), la ofiţerul de serviciu, să spun că o să vină un tren care-a stat ore-n şir în câmp, în viscol, că oamenii vor fi îngheţaţi şi nu vor avea cu ce ajunge la casele lor, că ar trebui să se pună în funcţiune câteva autobuze. Mai ales că era viscol şi în Constanţa. La ITC, la Salvare, am sunat peste tot.

Până la urmă, au trimis şi autobuze, şi salvare. Dar voi tot pe jos aţi venit, că pe ruta Gară - KM 4-5 n-au pus nimic... Şi aţi ajuns pe la 2:00 noaptea." "Da, ţin minte că mă biciuia vântul peste faţă şi mă lua de pe pod. Culmea ironiei!"