x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Începuserăm să ne obişnuim cu viaţa aia, aşa grea, ciudată"

0
Autor: Carmen Preotesoiu 09 Mar 2009 - 00:00


Viorel Zanet avea 30 de ani în 1989 şi lucra la fabrica Rulmentul din Bârlad. "Am avut multe pro­bleme în viaţă, dar în anul acela, 1989, parcă am trăit cele mai mari emoţii. Nu aveam casă, stăteam la o gazdă, într-o cămăruţă atât de mică, atât de îngustă, că d-abia aveau loc un scaun, o masă pe care aşezam un televizor mic, alb-negru, şi un pat.



Pe holul strâmt pe care gazda ne lăsase să-l folosim, aşezaserăm aragazul. Ne chinuiam foarte rău. Aşa că am făcut cerere la sindicat ca să ne dea şi nouă o casă. Eu lucram la Rulmentul, iar soţia mea la fabrica de confecţii. Practic, devenise o regulă: bărbaţii de la Rulmentul se căsătoreau cu fe­mei­le de la Confecţii.

Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Cu vreo doi ani în urmă, de 8 Martie, s-a dat o mică petrecere. Se ţinea în sala de mese a fabricii Rulmentul. Era imensă. Ne adunam pe la 6:00-7:00 seara în sală, se punea un pic de muzică de la un casetofon, şi ne uitam unii la alţii. Mai invitam fete la dans, se mai aruncau ocheade, nimic deosebit ar părea acum. Atunci însă, era o bucurie. Vă daţi seama, tot ce făceam era să lucrăm, doar seara ce mai stăteam cu băieţii la o bere, ceva, mai ales că aproape toţi muncitorii stăteau la cămine. Erau 4 cămine a câte 100 de locuri, iar noi eram 1.200 de angajaţi. Unii mai stăteau în gazdă, dar foarte puţini, că era mult mai scump. Eu venisem însoţit de o fată. Am făcut poze, iar soţia şefului meu, care lucra la confecţii, a arătat fotografiile colegelor ei, printre care se afla şi o fată singură, pe punctul de a se călugări. Soţia şefului meu i-a spus bărbatului ei să ne facă nouă cunoştinţă.

Ne-am dat întâlnire de câteva ori, mă duceam eu pe la ea pe la cămin, că şi ea tot în cămin de nefamilişti stătea, însă eu lucram în trei schimburi, ea în două, şi era greu să ne nimerim cu turele, aşa că, după vreun an şi ceva, am hotărât să ne mutăm împreună, la o gazdă. În 1989 ni s-a născut primul nostru băiat. Am tras mult cu el, mai ales că s-a născut cu o problemă la picior, practic avea călcâiul răsucit, nu putea să calce cu el în pământ. Am fost disperaţi. De la maternitate ni s-a spus că trebuie operat şi atât. L-au externat, iar noi, când am ajuns acasă, nu ştiam încotro să o luăm. Gazda la care stăteam avea un fiu, doctor stomatolog la Iaşi. El ne-a recomandat un doctor chirurg. Am mers acolo, l-a operat, i-a pus nişte tije. I le-a scos apoi, nu ştiu ce a făcut acolo concret. Cert e că, după câteva zile, am ajuns la Bârlad, însă băiatului nu-i era deloc bine. Îl durea, numai îl atingeai un pic. Îi făceam masaj, dar simţeam că ceva rămăsese înă­un­tru, era în neregulă. Ne-am dus iar la doctor la Iaşi. «Domnule doctor, copilului nu-i e bine. Ţipă, plânge, îl doare piciorul, nici baie nu putem să-i facem». El, nimic, zicea doar «copilul e bine». Noi o ţineam pe-a noastră. Până la urmă, l-a consultat şi şi-a dat seamă că rămăsese o tijă înăuntru. Nu i-o scosese. Asta a fost o mare problemă, un necaz peste care am reuşit să trecem. Şi pe-atunci erau medici incompetenţi.

Apoi, o altă problemă cu care ne confruntam era lipsa casei. M-am trecut pe lista cu locuinţe, însă eram pe locul 70. Mă trecusem încă de când soţia era însărcinată, dar figuram ca şi cum nu aveam copii, de aceea eram la coada listei. M-am dus în audienţă la directorul fabricii, la şeful de sindicat, dar îmi ziceau că nu am prioritate, că sunt alţii cu câte 2-3 copii, că eu nu am de ce să mă plâng. Până la urmă, ni se născuse şi băiatul, în februarie 1989, şi noi tot în gazdă ne aflam. I-am spus soţiei: «Ia copilul în braţe, şi du-te şi tu la sindicat la fabrică la tine, şi vorbeşte. Poate o să ne dea şi nouă o casă».

S-a dus cu băiatul în braţe. Lună de lună a bătut la uşa sindicatului, ne duceau cu vorba, ne spuneau că sunt alţii cu 3 copii care aşteaptă, probabil că voiau plocon de la noi. Că aşa se practica. Dar de unde să le dăm, când noi ne târam de pe o zi pe alta? Ajunsesem să fac foarte multe ore suplimentare, îmi depăşeam norma cu mult, ca să pot să câştig mai mulţi bani. De la salariul de 2.400 de lei pe lună, ajunsesem să iau într-o lună şi 3.500 de lei, chiar 4.000. Erau şi multe lichele printre angajaţi, care d-abia îşi făceau norma, foarte mulţi nu reuşeau, luau mai  puţini bani şi de aceea aveau cu ce să ne plătească pe noi. Practic, banii ăştiau erau din salariul celui care muncea mai puţin. Aşa, cu chiu cu vai, după intervenţii venite şi de la maistrul meu de la fabrică, şi de la şefa ei de la confecţii, am reuşit să facem rost de casă. Ne-au dat un apartament cu două camere, la etajul 6. Ne-am bucurat foarte mult, mai ales că, de cele mai multe ori, casele astea se luau "pe sub mână", adică dacă te duceai cu curcanul, cu porcul, dacă aveai relaţii bune cu conducerea. Şi eu, când mă duceam cu băiatul la doctor, nu plecam de-acasă cu mâna goală. Ţin minte că într-o zi m-am dus în piaţă să iau ceva pentru medic. Am văzut un băiat tânăr, de vreo 20-25 de ani, care avea un ditamai curcanul în braţe. «1.200 de lei şi e al tău!», mi-a zis el în şoaptă. Avea vreo 12 kile. Cam 100 de lei era kilogramul. Eu, pe vremea aia, v-am zis, aveam 2.400 de lei salariul. I-am spus că nu am decât 800 de lei în buzunar şi mi l-a dat pe banii ăia.

Cu mâncarea, ne descurcam destul de greu. Eram 5 copii la părinţi şi, de cele mai multe ori, ne uneam ca să cumparăm pui, porci, şi-i duceam la părinţi ca să-i crească, iar mama, pe fiecare lună, după ce se făceau mai mărişori, tăia păsările şi ni le trimitea ca să le mâncăm. Eu mă obişnuisem să nu prea mănânc dimineaţa. Nici nu prea aveam ce. O felie de pâine, nişte magiun, şi aia era. Mâncam la cantina fabricii de obicei. Intram la 6:30 dimineaţa, în primul schimb, şi ieşeam la 14:30 după-amiaza. Aveam masă de prânz. Ne dădeau, de cele mai multe ori, ciorbă de legume, câteodată şi de perişoare, mai mult orez în perişoare decât carne, iar felul doi – ori fasole, ori cartofi, şi mai adăugau şi o bucăţică de carne, mai mult zgârci, dar asta era. Costa 6 lei masa. Era destul de bine, că acasă nu mai mâncam cine ştie ce, dacă luam masa la cantină. Nici pacheţel cu mâncare nu prea aveam cum să-mi iau la mine, că nu aveam ce să punem în el.

După serviciu, eram puşi să facem muncă voluntară. Eu eram şef de atelier şi trebuia să găsesc oameni cu care să merg la muncă, fie la re­novarea unui parc, fie să adunăm cărămizi de la o clădire care fusese demolată. Era foarte greu să găsesc muşterii, nimeni nu voia. Trebuia să vin cu câte 10 oameni, iar eu dacă strângeam 3-4. Seara le promiteam că le dau câte o bere, numai ca să meargă. Apoi, ne mai obligau să ne facem abonament la Scînteia Ti­neretului şi la teatru. Erau oameni foarte nevoiaşi, care nu aveau de unde să mai plătească abonamen­tele, deşi dădeau doar 30% sau 40% din preţ… De cele mai multe ori, cei care se descurcau mai bine cu banii luau 2 abonamente la teatru, aşa cum făceam şi eu, de fiecare dată când puteam. Începuserăm să ne obişnuim cu viaţa aia, aşa grea, ciudată. Prin octombrie 1989, se mai instituise o lege: se întrerupea curentul. Astfel că schimbul II fu­sese asimilat de schimbul I, pentru că nu mai puteai lucra, dacă nu aveai curent, iar în oraş, între orele 6:00 şi 8:00 seara era beznă, ca să se facă economie. De asemenea, ne puneau să lucrăm în acelaşi timp la 2 maşini, care aveau 28 de cuţite împreună. Deci, dacă altă dată la 10 maşini erau 10 oameni, atunci, la acelaşi număr de maşini rămăseseră doar 5 oa­meni. Trebuia să fii foarte atent şi foarte dibace, să te ducă capul, ca să poţi lucra cu două maşini în acelaşi timp. Un coleg, din neatenţie, a vrut să ia o piesă ce se rătăcise, a băgat mână sub maşină, iar cuţitele i-au retezat-o într-o clipă. L-au dus la spital şi, ulterior, i-au găsit altceva de lucru, o muncă mai uşoară şi mai puţin riscantă.

Serviciul de email marketing furnizat de