"Îmi e ciudă pe cei care spun că atunci era mai uşor!"

Lucica Niţă avea 46 de ani în 1989 şi făcea parte din clasa muncitoare. Avea doi copii şi nu-şi permitea să-şi plângă de milă. Ziua lucra în fabrică, iar noaptea făcea croitorie.

"Anul 1989 a fost un an îngrozitor. Aveam 46 de ani atunci şi lucram la fabrica de confecţii din Craiova. Ca şi azi, lucram 8 ore continuu, pe un salariu de nimic, câştigam cam 700 de lei pe lună, iar o pâine era 3 lei, ca să vă faceţi o idee. Nici nu aveam liber, se muncea în fiecare sâmbătă, uneori şi duminica. Îmi e ciudă pe cei care spun că atunci era mai uşor, eu lucram pe brânci la serviciu, iar seara, când veneam acasă, făceam haine pentru cunoscuţi să mai câştig un ban. De soţul meu ce să mai zic, lucra pe şantier. Când ajungea acasă, îl trimiteam la coadă la alimentară. Nici măcar hârtie igienică nu se găsea uşor, trebuia să stai de nebun la toate cozile. De exemplu, pentru lapte ne puneam la coadă la 2:00 noaptea, iar maşina cu lapte venea la 8:00. Pentru pui stăteai o zi întreagă, altfel riscai să te întorci acasă cu mâna goală. Pâinea o luam pe cartelă. Jumătate de pâine pe zi o puneam la păstrare, pentru a o trimite la părinţi la sfârşit de săptămână. Erau bătrâni şi nu aveau ce mânca. Pământurile le fuseseră luate în anii '60, când s-a făcut colectivizarea. De fapt, statul le luase tot: pământuri, utilaje, până şi caii de la căruţă.

Am lucrat şi noi o perioadă la colectiv, dar am plecat de la sat pentru că muream de foame. Socrii mei au avut o trăsură frumoasă şi, pentru că nu au vrut să o dea la stat, erau nevoiţi să plătească pentru a o păstra. Iar din salariul de la colectiv nu mai rămânea nimic. Aşadar, în '65 ne-am hotărât să plecăm la oraş să muncim. Câţiva ani ne-am mutat dintr-o parte în alta, cu chirie. Munceam şi noi pe unde puteam. Locuri de muncă erau, dar pe noi nu ne angajau, pentru că nu aveam buletin de oraş. Până la urmă, soţul meu s-a angajat pe şantier şi aşa am făcut rost de buletin de Craiova. Abia după ce am avut şi eu acte am putut să mă angajez la fabrică. Tot de la şantier, soţului i-a fost dat un apartament cu chirie. Să nu vă închipuiţi că ni l-au făcut cadou, plăteam chirie măricică şi am continuat să plătim mulţi ani.

În 1991 am reuşit să strângem banii şi să-l cumpărăm. Când se făcuseră fetele mari.

În 1989 am avut şi o bucurie. A născut fiică-mea cea mare, Angela. Mă uitam zi de zi la ghindocul acela de fetiţă şi nu ştiam dacă să mă bucur sau dacă să plâng că s-a născut în aşa vremuri. Pe atunci nu găseai mai nimic pentru copii. Nici fructe... Îmi amintesc ce zarvă era când veneau bomboanele la alimentară. «Au venit bomboanele, au venit bomboanele!», ţipau copiii de răsuna tot cartierul. Într-o oră se terminau. Ciocolată nici nu vedeai, decât de sărbători. Când găseam stafide la Alimentară, cumpăram multe şi fugeam să le ascund de copii. Ziceam să am pentru chec de sărbători, dar neastâmpăratele mele îmi găseau mereu ascunzătoarea şi ciuguleau din stafide în fiecare zi, până la terminau. Întotdeauna rămâneam fără, de sărbători..."

(a consemnat Cristiana Mazilu)