x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"«Importul» nici nu-l mai scoteam la vânzare. Vindeam pe sub mână"

0
Autor: Ionela Gavriliu 05 Mai 2009 - 00:00

Florentina G. era gestionară la co­fe­­tă­­ria "Stadion" din Buzău în anul 1989. La fel ca alţi lucrători în comerţ, făcea parte din acel circuit care căuta să evite statul la cozi.



Pentru câteva ciocolate chinezeşti sau un kilogram de banane putea obţine de la vân­ză­to­rii de la alimentară sau de la cei de la restaurant - pui, ouă, măs­li­ne, fructe, mezeluri.

"Atribuţiile mele erau să iau marfa în primire şi să o scot în faţă, la vân­za­re, notând totul pe caiet. Făceam apro­vizionarea de la ICRA (Întreprinderea de Comerţ cu Ridicata) şi scoteam marfa la vânzare în funcţie de cum se cerea: bomboane vrac, fursecuri, prăjituri. Sâmbăta şi duminica se stătea la coadă la prăjituri groaznic de mult. Aveam laborator la cofetărie, dar nu făceam faţă cererii.

De Paşti şi de Crăciun venea marfa din afară, «importul»: 2 lăzi de ba­na­ne, câteva kilograme de portocale, 2-3 cutii de ness Amigo, ciocolată chi­ne­zească, mare sau mică, drajeuri albe cu arahide, 10 lăzi de Pepsi. Fiind foarte puţine, de multe ori nu le scoteam la vânzare, ci le vindeam pe sub mână. Dădeam din ele la doamna care vindea găini vii, la cei de la boxa de carne, la aprozar, la tutungerie, că nici eu nu stăteam la coadă la ei. Unii îşi făcuseră mici afaceri particulare: îşi făceau stoc de pungi de zahăr, de exemplu, şi toamna îl vindeau celor care voiau să facă vin la mâna a doua.

În galantare la cofetării vedeai mereu biscuiţi cu miere, pufarine, un fel de prăjiturele ambalate, nechezol - un amestec pe post de cafea. Uneori, mai puneam apă în citronadă ca să iasă mai multă sau vindeam prăjituri la preţuri ceva mai mari, să scoatem şi noi ceva, un ciubuc. Nu exageram, mai ales că aveam clienţi fideli care ştiau preţurile şi ne era frică de controale. Ideea e că trebuia ca fetele de pe schimburi să se vorbească, pentru ca să nu vândă prăjitura dimineaţa cu un preţ, şi seara cu altul.

Se lucra foarte igienic şi în faţă, la vânzare, şi la laborator. Veneau controale peste controale, de la SANEPID, de la întreprindere. Ne-au impus la un moment dat să servim dimineaţa lapte clienţilor, că nu era cafea. În fiecare dimineaţă aveam 6 clienţi fideli, 6 pensionari care stăteau ore în şir pe terasă, afară, când era vremea frumoasă. Sâmbăta şi duminica veneau mai ales tineri, care fumau, mai luau o prăjitură.

Lângă cofetărie era un magazin de haine şi tricotaje şi rugam fetele să ne păstreze şi nouă, celor de la cofetărie, baticuri de mătase chinezească. De la restaurant mai apucam măsline, carne, Pepsi, că ce se aducea la noi nu era suficient. Dacă voiai ceva adus din afară, trebuia să ai cunoştinţe. Ţigări Double Horse, Golden Dear, BT, Dunhill, Kent, Rothmans, toate erau pe sub mână. În afară de Naţionale, Carpaţi şi încă o marcă românească. Cafeaua foarte râvnită era una într-o pungă galbenă, Alvorada. Cei care nu apucau, se mulţumeau cu nechezolul şi cu «Inca». Găseai pe toate drumurile creveţi din Vietnam şi conserve de peşte, căci exista ideea «nici o masă fără peşte». Găseai şi păpuşi frumoase şi ieftine de la «Arădeanca» şi articole de nou-născuţi la preţuri rezonabile faţă de ce găseşti azi.

Cojoacele de la raioanele de îmbrăcăminte ale magazinelor din oraş erau la mare căutare. De cele mai multe ori, erau oprite de fetele de la Romarta şi de la magazinul Dacia. Ele erau cele mai bine îmbrăcate din oraş. În schimb, se găseau articole din piele excelente şi materiale foarte bune, catifea reiată, stofe de calitate, şi îţi puteai face la croitor ce voiai.

Lucram de la 6:00 dimineaţa până la 10:00 seara. Iar a doua zi aveam liber. Când venea marfa, noi o descărcam din motoscuterele acelea înguste, argintii. Aşa le ziceam maşinuţelor cu remorcă - motoscu­te­re, deşi acuma înseamnă altceva. În ele încăpeau la fix lădiţele cu pră­ji­turi şi bidoanele de aluminiu cu ci­tronadă. La cofetărie puneam sucul într-un fel de dozator, nişte aparate de unde serveam lumea. În fiecare seară număram banii, făceam mărunţii fişic şi-i duceam la casierie. N-aveam voie să ţinem banii în unitate.

Anual, se făceau expoziţii de preparate culinare la Casa de Cultură din oraş şi veneau cei mai buni bucătari, cei mai buni cofetari, cu tot felul de produse spectaculoase:

Albă-ca-Zăpada din glazură de ciocolată, tot felul de bunătăţi. Cele mai frumoase şi mai gustoase luau premiu. La astfel de evenimente participau oamenii de la partid din judeţ, de la Direcţia Comercială, de la Camera de Comerţ şi Industrii, care dădeau premiile. Lor le dădeam gratis torturi şi prăjituri, dar era expoziţie cu vânzare pentru cine voia. Fetele de la cofetărie parti­cipau ca să stea lângă standuri şi să vândă. Trebuia să fii frumos îmbră­cată, în costumaş negru, cu cămaşă albă."

Serviciul de email marketing furnizat de