x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

În aşteptarea bananelor verzi

0
12 Dec 2009 - 00:00
Mă numesc Paulina Chirea, iar în 1989 lucram la Filatura Românească de Bumbac în trei schimburi. Era o zi de marţi când am ieşit din tura de noapte, pe la ora şapte dimineaţa, şi trebuia să caut, să văd pe unde puteam găsi banane.

Aveam un băiat în vârstă de 4 ani şi ca orice copil vroia să mănânce banane, care pe vremea aceea nu se găseau. Unde găseam aceste produse era foarte aglomerat şi trebuia să aştept la coadă trei-patru ore. Fiind gravidă în şapte luni cu fiica mea îmi era foarte greu să stau la coadă, dar tot trebuia să o fac.

Efortul pe care îl depuneam nu se ve­dea deloc, deoarece produsele se dă­deau cu raţie şi nu puteam lua câte do­ream. Alt impediment era că ba­nanele nu erau coapte şi necesitau încă două-trei zile până puteau fi mân­cate. Deşi nu erau coapte, băiatul meu era cel mai fericit când mă vedea cu plasele pline. Începea să caute în ele şi era în al nouălea cer când vedea ce i-am luat, dar nu ştiam cum să îi ex­plic că nu pot fi mâncate momentan. Începea să plângă şi îi dădeam alt­ce­va în locul bananelor pentru a-l li­nişti.

Deoarece nu se găseau peste tot şi erau foarte scum­pe, cumpăram fruc­te o dată la două săptămâni şi în­cercam să facem economie şi îi dă­deam baiatului cu ra­ţia pentru a-i ajunge mai multe zile. După acest efort la care eram supusă mă sim­ţeam foarte obosită şi sim­ţeam nevoia de a mă odihni. Dar nu puteam din cauza co­pilului, deoarece voia să mă joc cu el şi să îi citesc poveşti. Trebuia să fac ce îmi cere pentru că nu erau ca azi programe de televizor. Atunci era doar un singur program şi acela două ore, de la 20:00 la 22:00, când se discuta doar de politică sau de sistemul comunist.
a consemnat Alexandra Chirea, studentă la Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir" din Bucureşti
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de